Zona Banatului în Epoca Pietrei

În actualul spaţiu Român, mai ales în cel Bănăţean, au fost găsite pe artefacte din Epoca Pietrei reprezentările convenţionale ale biocâmpurilor şi matricile energetice / liniile de forţă ale corpului uman - rezonatoare cu ale Pământului - ca intersecţii, spirale, etc. descrise de exemplu în 1993 de terapeutul Nineta Crainici, identic regăsite şi la prima civilizaţie din lume, cea din Bazinul Ghaggar (cu debit uriaş datorită topirii gheţurilor Himalaiei, acum Valea Indului), unde de la început exista Dinastia Garga; de altfel, în acea parte a lumii a şi fost prezervată premiera mondială a lucrărilor medicale, prin Tratatul Gherga (descoperit în secolul XVIII de Britanici în Caşmir). Vechimea în spaţiul Român a acelor artefacte s-a concretizat de exemplu prin cea mai mare răspândire în mileniul IV î.C., până la statui Gete de lut din secolul IX î.C. (păstrate acum la Muzeul Ţăranului Român) ce înfăţişează exact cele 7 centre energetice şi cele 12 meridiane - numite popular “râuri” - fiind practicată acupunctura cu ace din argilă încinse pe jar şi înfipte uşor acolo unde era necesar pentru energie vitală; e de observat străvechea permutare lingvistică din N Indiei Gharga - Ghakra - Chakra pentru denumirea centrilor energetici umani.

Culmile culturii din Banat sub dominaţia Marii Mame au fost de la începutul calendarului în N Indiei şi s-a încheiat la începerea calendarului în N Africii / Egipt (pentru rigoare: 6776 î.C., respectiv 4241 î.C.); privind Gherga, legăturile din vechime ce au dus la similarităţi de pildă între Banat - unde numele Gherga are cea mai mare răspândire de pe glob - şi Asia (India ori Sumer) s-au datorat Siberienilor, prin Caucaz / Anatolia şi Ural. Marea Zeiţă avea forma vedică de Mama “Sfintei Treimi” Gaya-tri / Gayatri, ştiută de Greci cu numele Pelasg de Mama Gaia. Feminina Gaia - pronunţată şi simplu Ghe - era legată de pământ, slava de deasupra sa fiind masculinul Gher. Simplificat, în Pelasgă bărbatul / tatăl era Ker / Gher - cu înţelesul propagat la Vikingi, Români, etc. de “Cer” - şi femeia / mama era fertila Ghe / Gaia, Zeiţa Pământului, progenitura lor fiind astfel (din alăturarea numelor) Ker-Ghe = Gherga; cele 2 adoraţii arhaice ale elementelor generatoare “Cer” şi “Glie” / “Pământ” erau consolidate din vechime prin forme reale umane, din aceeaşi familie: ancestral, omenirea şi-a legat credinţele atât de feminina glie, cât şi de masculinul cer (în străvechea idee că “femeia îşi lua om”, istoricul Român Nicolae Densuşianu 1846 - 1911 - cu care cel mai mare poet Român, Mihai Eminescu 1850 - 1889, a fost prieten - a consemnat că partenerul ei era “un bărbat cu înalte sentimente de dreptate, mare binefăcător, adânc instruit în cursul astrelor”). Trebuie ştiut lingvistic că pe timpuri nu se utilizau termeni specifici pentru culori, ci erau evocate proprietăţile cromatice din natură, prin cuvinte ca de exemplu culoarea cerului (alb-albastru), culoarea frunzei (verde-galben), etc.; albul pur şi intens aparţinea celor care urcau spre piscul universului, fiind o concepţie arhaică, strâns legată de anumite practici Yoga. Astfel, după înfăţişarea nocturnă a cerului, Ker a căpătat înţelesul Altaic de “înălţat” dar şi de “negru”, de unde a derivat Krişna în India, Kara în Turcă, ş.a. / după cum indică Dicţionarul Indo-European; e de remarcat - ceea ce a observat şi filozoful Vasile Lovinescu 1905 - 1984 - că timpul ulterior existenţei Mamei Gayatri, dat de Civilizaţia Ghaggar, a devenit Kali-Yuga / adică “Era Neagră”, în reverberaţie cu Kilimanjaro 3,04 lat. S, 21,12 long. E / Kaliman-Gearo (cel mai înalt munte African, de lângă care se alimentează Nilul, cel mai lung fluviu al globului), respectiv denumirile munţilor Căliman şi Caraiman din spaţiul Român, unde partenerul ei se numea Caloian. De altfel, prima civilizaţie din lume, cea din Bazinul Ghaggar în NV Indiei, a împărţit viaţa Pământului în cicluri de dezvoltare umană începând cu o perioadă de maximă înflorire denumită Era de Aur, urmată de Erele intermediare de Argint şi Bronz, până la Era de Fier sau Întunecată, caracterizată de decăderea valorilor morale şi de materialism (aceea fiind prelungită până în prezent). Studiile psihologice contemporane au confirmat că în vechime percepţia umană era foarte diferită de cea actuală, ea incluzând realităţi subtile (ca lumi paralele, entităţi divine, etc.) estompate acum, în civilizaţia modernă.

Detronarea Marii Zeiţe-Mamă, manifestată odată cu sfârşitul Epocii Pietrei, a fost mai ales din cauza apariţiei primelor localităţi: femeile erau implicate în menţinerea unităţii de bază a societăţii - gospodăria - iar bărbaţii s-au dedicat îndeplinirii altor sarcini, între care apărarea familiilor şi proprietăţilor; atunci între Siberia şi Dunărea inferioară s-a şi răspândit o cultură ce a întrerupt continuitatea tradiţiei Europene, caracterizată prin Gorga-ne / Kurga-ne (cu monumente funerare numeroase în România şi Bulgaria, ca de exemplu pe Bazinul Argeşului la Ghergălăul Mare în Valea Argovei / Vlădiceasca 44,41 lat. N, 26,07 long. E din judeţul Ilfov, la Ghergălău / Gorgana în Radovanu 44,12 lat. N, 26,31 long. E din judeţul Călăraşi, ş.a.), ce printre altele a adus de pildă meiul din Asia dar şi un stil de viaţă diferit, determinând tranziţia la Epoca Bronzului în Europa.

Banatul înaintea regularizării râurilor

În Banatul Epocii Pietrei era un decor antropomorf feminin, cu indicarea constantă a punctelor cardinale, într-un univers al întâlnirii Cerului şi Pământului, ca temă esenţială. Manifestările erau prin culoare, frumos şi armonie, geometria caracterizând orientarea între 4 direcţii - sus, jos, dreapta, stânga - corespunzând celor 4 elemente fundamentale pe atunci, adică cer, glie, spirit şi suflet. Olarii pe timpuri, fiindcă preluau lutul din pământ, aveau în societate o poziţie specială iar mătăniile - prin atingerea gliei / pământului cu fruntea - obiceiul de a săruta Mama Pământ sau de a păstra în casa mutată altundeva o bucăţică de pământ din patrie / vatra sacră, etc. n-au rămas decât manifestări ale străvechii veneraţii ale Marii Mame. (Din cele mai vechi timpuri, vatra a fost sufletul casei, locul sacru pus sub incidenţa strămoşilor familiei; în general, femeile îngrijeau menţinerea focului: vatra era legată de pregătirea hranei şi ca atare funcţiona drept centru vital / vatră avea nu numai fiecare casă, ci şi fiecare aşezare, locul unde se desfăşura viaţa religioasă şi se ţineau adunări, incluisv judecăţi). Academicianul Român Bălăceanu Stolnici - descendent din blondul / “bălanul” ban Gherghe din secolul XVII - s-a preocupat de aceste teme: “Pământul sacralizat era privit cu dragoste şi grijă. A fost o vreme când nu era îngăduit să-l vatămi, să-l răneşti, în nici un fel, aşa cum Mircea Eliade a citat din unele recomandări în vechi texte Indiene. Apariţia agriculturii a schimbat mult poziţia pământului în panteonul religios neolitic şi apoi istoric. Pământul / Glia, ca Zeiţă Mamă, a trecut pe un plan secundar (ca şi Cerul). În loc au apărut zeităţile agricole ce s-au integrat în alt sistem sacru, impus pe măsură ce păstorii nomazi au trebuit să cedeze în faţa cultivatorilor sedentari. Astfel, s-a impus o nouă viziune asupra periodicităţii vieţii cosmice, fiind adusă în atenţia vieţii sacre fenomenul regenerării vegetale, ceea ce a determinat folosirea unor păpuşi cu caracterizare sexuală evidentă, rituri speciale agrare, cu dansuri sacre / dansatorii fiind stropiţi cu apă, etc. Spaţiul subteran avea conotaţie de mister şi de sacru, peşterilor - mult căutate pentru locuit - fiindu-le atribuite şi asemănarea cu uterul. Minerii prin extragerile din măruntaiele pământului aveau o contribuţie magică, înaintea operaţiilor fiind supuşi unor practici de purificare ca rugăciuni sau abstinenţă (ceea ce conferea mineritului o caracteristică sacerdotală) iar preluarea minereurilor de către metalurgişti şi prelucrarea lor cu ajutorul focului în acţiuni demiurgice de transformare au dus la considerarea operatorilor cuptoarelor ca magi, iniţierile în profesie fiind prin ceremonii misterice. Rocile prin strălucirea şi coloritul lor s-au impus imaginaţiei oamenilor, care le-au atribuit diferite puteri supranaturale, multe dintre ele jucând un rol religios deosebit. Piatra a mijlocit legătura dintre om şi divinitate, între cer / Ker şi pământul Gea care s-a maturizat. De aici obiceiul de a plasa o grămadă de pietre în punctele considerate ’centrale’ prin culturile megalitice, operaţiuni realizate cu mare efort, ceea ce denotă importanţa lor deosebită. Sunt structuri tulburătoare. S-a spus că energia din pământ urcă prin ele şi se amplifică într-un fenomen de rezonanţă, unii localnici susţinând că la anumite monumente sunt nopţi când aud pietrele ’cântând’ (efecte sonore sunt şi când vânturile se abat asupra lor ori când erau încinse cu foc ritualic puternic, de unde conceptele de pietre vibrante sau de cântecul pietrelor). Piatra a mai fost folosită ca strajă sacră a drumurilor - de marcaj a lor - sau ca strajă funerară prin lespezile legate de cultul morţilor”. E de remarcat că în actualul spaţiu Românesc - inclusiv Banat - metalurgia a fost cea mai avansată din lume până în Antichitate: de pildă, cuiele de fier ale Geţilor n-au ruginit până azi - deoarece erau acoperite cu un strat de magnetită - în Europa calupurile lor de fier fiind aproape duble decât ale Romanilor (care nu puteau topi în cuptoarele lor bucăţi aşa mari ca ale Geţilor), etc. / în vechiul Egipt, magnetul era“metalul lui Horus”. În 2003, Basarabeanul Andrei Vartic a scris: “Megieşul este proprietarul testamentar al pământului pe care locuieşte în baza vechii legi a strămoşilor. Termenul face trimitere la zeiţa pământului Geia, o mamă primordială omologată din cele mai vechi timpuri cu Glia. Megieşul este termenul cel mai important care denumeşte pe locuitorul liber, sedentar, păstor şi agricultor, al satului medieval românesc şi este cea mai fundamentală mărturie a existenţei vechiului drept valah. Termenul românesc ’megieş’ este format din radicalul ’megie’ şi sufixul ’eş / ş’; ’Megie’ la rândul său e o structură din două componente - Me şi Gie sau Me şi Gia. Or, la vechile popoare balcanice şi carpato-dunărene, Ge, Geia, Gaia, Glia era ’personificarea feminină a Pământului, una dintre divinităţile primordiale’ (Victor Kernbach, Dicţionar de mitologie generală). Sintagma ’Me Gie’ transformă prefixul termenului ’megieş’ în prenume, în ’al meu’, ’me gie’ însemnând ’glia mea’, ’pământul meu’, care, cu certitudine, desemnează o lege încă şi mai veche a sedentarilor carpato-dunăreni legaţi sacral de glia lor - Geia mea, Zeiţa mea principală. Urmele viguroase ale acestei zeiţe primordiale s-au păstrat în tot arealul balcano-dunărean şi carpato-nistrean, la români ele devenind arhetipuri sedentare de bază. Sentimentul primordial, sedentar, casnic al apărării ’gliei mele’, lăsat moşilor şi strămoşilor de zeiţa primordială Ge, adică legea ’pământului meu’, omologată cu dreptul valah / ’Jus Valachum’, nu este cunoscut popoarelor nomade. Popoarele nomade nu-şi însemnau cu zel religios hotarele în baza legilor strămoşeşti ale pământului. Or, tocmai popoarelor nomade le convenea să aibă în preajmă sau încorporate în teritoriile controlate de ei popoare sedentare - asemeni românilor / valahilor - care trăiau după legea veche a megiei strămoşeşti, a ’gliei mele’, a ’pământului meu’ şi care, apărând cu străşnicie ’glia lor’, apărau şi zonele pe care le controlau politic nomazii. Unirea sfaturilor de megieşi în baza vechii legi a pământului - ’Me Gie’ / ’Glia mea’ - a dus la formarea ţărilor române. Gardurile moşiilor (în vechimea matriarhală, probabil, numite ’megii’, moşii patriarhali reprezentând mai repede urma asimilării indo-europenilor de către culturile matriarhale), clar desemnate cu drumuri stabile şi porţi impunătoare, plugurile agricultorilor, inventarul agricol şi cel casnic, în special masa şi scaunele, casa cu fundament şi focul din vatra construită temeinic, sunt de origine sedentară foarte veche şi pot fi urmărite arheologic pînă la limitele culturii neolitice timpurii (ca şi ornamentele geometrice ale românilor). Dispariţia calului la popoarele neolitice carpato-dunărene şi balcanice, ca cel mai vrednic animal de străbatere a distanţelor mari în timpurile vechi şi zeificarea bourului, a unui veritabil animal agricol şi casnic, este cel mai indubitabil semn că acele comunităţi neolitice erau sedentare şi trăiau după legea sedentară a ’gliei mele’, însemnată şi cu stâlpi (beţe, ’beth’-uri), cu pietre încrustate şi cu garduri (ca la mărgineni) dar şi cu troiene gigantice de pământ. Nu exista nici o raţiune la popoarele nomade să-şi însemne hotarele cu ’troiene’. Nu exista nici o raţiune la aceleaşi popoare să-şi însemne hotarele cu ’brazde’ (ca ’brazda lui Novac’) trase de pluguri cu 9 boi. Tocmai faptul că au trăit ’cuminţi’, fără a ameninţa hotarele altora, în baza vechii legi a pământului, le-a dat posibilitate românilor să se menţină pe vechile lor moşii, transmise pentru folosinţă veşnică de moşii şi strămoşii lor”. (E de observat că în aceeaşi logică lingvistică se mulează şi cuvinte ca “Măgură” - pentru movila mare izolată - sau “Maghiar”).
De-a lungul vremurilor şi în diverse locaţii din spaţiul Gherga, divinitatea iniţial decriptată în Epoca Pietrei - de exemplu în Banat între mileniile VII î.C. şi V î.C - de la Ker-ga de către Pelasgi până la Ki-ri-ke / Kirkae (prin armonizarea dedusă a semnelor cu sunetele), a cunoscut denumiri, derivări şi obiceiuri mai mult sau mai puţin legate de ea, după cum au observat savanţii, între care şi arheologul Turc Osman Doganay în 2007, ca de exemplu apariţiile notate în scris, pe măsura răspândirii sale, alfabetic: Artemis / denumirea Anatoliană, mileniul I î.C., Aşera, Hebat / în Canaan, mileniul II î.C., Circe, Cybebe, Cybele, Sibila / la Romani, mileniul I î.C., Diana / denumirea Romană a lui Artemis, Gaia, Gheia/ la Greci, mileniul I î.C. (Gaea în Greacă = Terra în Latină), Gayatri la Indieni, mileniul IV î.C., Gherghiţia / la Cariani, mileniul I î.C., Hathor, Isis, Maat / la Egipteni, mileniul III î.C., Hecate, Hekabe / la Troiani şi Traci, mileniul II î.C., Ida / în N Indiei, mileniul VII î.C. şi Anatolia, mileniul III î.C. (Il la Finezi şi Ilu la Basci), Iştar / la Babilonieni, mileniul III î.C., Kirke / la Eleni, mileniul II î.C., Kubaba / la Sumerieni, mileniul III î.C., Lilith / la Evrei, mileniul II î.C., etc. (Marea Zeiţă a fost onorată de foarte mulţi oameni pentru foarte mult timp, din motive care ţin de natura umană), uneori cu suprapuneri, confuzii ori despărţiri ale rolurilor, ca de exemplu la Egipteni între Hathor şi Isis, la Eleni între Gheia şi Rhea, ş.a. / de exemplu, studiile arhivarei Americane Alyssa Hagen fiind evidente; metamorfozele sale pot fi grupate ca reflectând aceleaşi caracteristici generale - Gherga constant apărând printre primii ei susţinători - semnificaţiile cultice fiind specifice populaţiilor respective. E de observat că în compunerea numelui Gherga, similar cum construcţia Ki-Ri / K-R a devenit Ker, comprimarea pentru urmaşi a numelor părinţilor a fost că lângă Cer / Ker s-a alăturat forma simplă pentru Pământ / Ga, adică prefixul de la Gaea - Gayatri la vechii Indieni, Gaia la vechii Greci - şi nu diminutivul Marii Mame Pământ Il / Ida (nuanţa derivată în mileniul VII î.C.); urmaşii au evidenţiat astfel, prin comprimare, fuziunea numelor părinţilor, în modul cel mai popular, consolidat până astăzi ca Gherga. Geneza neamului Gherga şi geneza numelui Gherga s-au împletit strâns în aceiaşi timpi istorici şi în aceleaşi spaţii geografice, din punct de vedere religios începând sacru şi continuând profan. În 2005, cercetătoarea Olimpia Prună a scris: “La toate popoarele, Pământul şi Cerul au fost cei cărora li s-au dedicat vârfurile cele mai semeţe, unde pământul este cel mai aproape de cer, unde în jurul altarelor se desfăşurau misterele, sfaturile obşteşti, târgurile, festivităţile şi ceremoniile religioase cele mai mari. Pe toate spaţiile unde au vieţuit Pelasgii este prezentă din vremuri Ciclopice, columna. De la coloana nelipsită de pe Muntele Sacru până la piramidele înălţate spre văzduh, aceasta păstrează caracterul religios unde ’stâlpul legendar al cerului’ are totdeauna alături un profil uman, întâlnit cu prioritate în Munţii Carpaţi ai Daciei Hiperboree. Hesiod aminteşte altarele sfinte ale vechilor timpuri Pelasge decorate cu scaune de piatră, portice şi înconjurate cu blocuri enorme de piatră. Acele altare situate pe vârfurile munţilor au fost agorele primitive şi uriaşe din ţara cea sfântă a religiei Pelasge de la Istru / Dunăre. Pământul a fost întotdeauna vatra comună şi stabilă a universului uman; acesta este altar şi tron zeităţilor, începând cu Gaea, divinitate majoră care a transmis în calitate de Mamă Glie - mamă a naturii şi a morţii - principiul fecundităţii vieţii, ciclicităţii naturii şi regenerării acesteia. Orice templu era de fapt o locuinţă ce avea în centru vatra unde ardea focul sacru pe care se cocea pâinea obţinută prin sfărâmarea boabelor, lângă care oamenii se adăposteau la căldură şi lumină, îşi confecţionau vasele, îmbrăcămintea, toate cele necesare traiului. Altarul a fost vatra de socializare ce a impus norme de convieţuire concentrate în religia născocită de femeile Gete, susţinea Strabon. Cultul Zeiţei Gaea - deţinătoarea merelor de aur din grădina sacră - a fost răspândit de veritabili apostoli feminini (profete, preotese), pe meleaguri unde aceasta a devenit Bendis, Dakia, Demetra, Iana, Latona, Romula, Vesta, ş.a; între ele s-a evidenţiat Sibila Eritreia (adică roşcată), care a cultivat cultul Mamei Mari în sanctuarele Pelasge Mediterane, în Balcani, Libia, Egipt, Palestina, Siria. ’Femeia străină cu cartea în mână’ a devenit o importantă misionară şi în Imperiul Roman. De la începuturi şi până acum, mai ales mamele sfinte ale fiecărui cămin au umplut mereu locul Marii Zeiţe cu cel al bătrânei, babei. În ’Ţara Soarelui’ - spaţiul Românesc - s-a format şi a existat cea mai veche societate matriarhală atestată, cel mai vechi regat feminin condus de Marea Preoteasă: regina - reprezentanta soarelui pe pământ - a celei mai vechi societăţi teocratice, paşnică şi creatoare; aici s-a născut scrierea, legată de cultul dezvoltat al divinităţii feminine, cel mai vechi cod de legi şi cel mai vechi folclor. Kogaionul era consiliul preoteselor care o slujeau pe Gaea, discipolele răspândindu-i cultul în toate colţurile lumii Pelasge; deşi îşi avea sălaşurile la început pe înălţimi, Kogaionul nu era un munte în sens geografic (în fiecare casă, Kogaionul a fost păstrat de femei într-un altar al credinţei orientat mereu spre soare-răsare), fiind sensul celei mai înalte forme de organizare a ansamblului de practici religioase ale Marii Zeiţe: el a fost sfatul slujitoarelor cultului Gaiei, ce a fost preluat de iniţiaţii bărbaţi, conturat şi întărit ca ’sfatul înţelepţilor’. Kogaionul a urcat pe munţii mari, unde oamenii se închinau divinităţii, unde sacerdoţii îi sfătuiau pe conducători în momentele cruciale ale existenţei, locul iniţierii în tainele religiei şi moralei; el a evoluat de la vatra focului sacru la altarul Marii Zeiţe, unde se afla nelipsita coloană: simbolul contopirii Cerului cu Pământul”. Prin verticalitatea sa, coloana / columna simboliza ascensiunea, legătura dintre Cer şi Glie / Pământ, depăşirea condiţiei terestre; ea împrumuta simbolismul şamanic al arborelui vieţii şi al axei lumii. Încadrate în porţi sau aşezate la hotare, coloanele marcau “limita”: trecerea de la o lume la alta, graniţele lumii cosmicizate; izomorfă coloanei vertebrale a omului - în plan spiritual - coloana marca etapa afirmării de sine a personalităţii, punând în evidenţă tăria de caracter şi sacrificiul de sine, fiind un simbol al virilităţii masculine: ca întruchipare a forţei zeilor şi eroilor, era simbolul victoriei. Incantarea Kirke / Circe a fost până în Evul Mediu / de pildă, Giordano Bruno (filozof Italian ars pe rug de Inchiziţie, care afirma că materia e spirit şi spiritul e materie), i-a dedicat prima sa lucrare, în 1582; memoria ancestrală a primei divinităţi a rămas activă până în prezent - prin cei care i-au purtat numele şi au venerat-o de-a lungul timpului - Ghergane dispărând, ci existând şi actual / remarcat din cel mai mare trecut.

Articol preluat de pe site-ul http://origineagherga.blogspot.com cu acordul autorului Eugen Gherga .

Intreaga lucrare "Originea Gherga" poate fi descarcată in format digital de aici:

Originea Ghergadescărcare completă
- sub formă de carte -
(PDF, 614 pagini, 153 MB)
.eu
.ro
.org

Comoara de la Rădeni : cele trei vase de aur

Trei vase de aur, despre care se crezuse iniţial că sunt din bronz, au intrat în patrimoniul Muzeului de Istorie Piatra-Neamţ în anul 1978, când s-a observat că de fapt fuseseră realizate din metal preţios, fiind o descoperire deosebită de acest tip de pe teritoriul României.

Vasele sunt confecţionate dintr-o foaie de aur destul de subţire. Gâtul este evidenţiat de restul artefactului printr-un prag bine delimtat. Toartele sunt trase din marginea vasului şi prinse în două nituri de corpul acestuia.

Decoraţiunile sunt fie din nervuri mediane, fie (la una din ceşti) romburi haşurate alternativ, precum o tablă de şah.

Tezaurul de la Rădeni se aseamănă cu descoperiri de la Vălcitra (Bulgaria) şi Kryzovlin (Ukraina), fiind datate ca aparţinând secolelor XII-XI înainte de Hristos.

Aceste vase de aur se pare că au aparţinut culturii tracilor nord-dunăreni, demonstrând nivelul de civilizaţie la care evoluase populaţia de la est de Carpaţi la sfârşitul mileniului III î.Hr.

Tezaurul de la Rădeni. ( Sursa: neamt.ro )

Un topor de luptă şi unelte de gospodărit vechi de peste 4000 de ani, descoperite cu detectorul de metale în România

Anul 2012 a inceput promitator pentru detectoristii din Romania, mai ales pentru domnul Ştefan. Acesta a descoperit aceste superbe artefacte din poza de mai sus in doua zile de detectie.
In prima zi a descoperit doar unul (primul din stanga) care reprezinta un topor din gama celturi, din bronz, vechi de aproximativ 4000 – 4500 de ani la adancimea de 15 cm. Aceasta descoperire extraordinara l-a motivat pe entuziastul detectorist sa îşi continue căutările şi a doua zi a scanat o suprafata mai mare de teren din acea zona, circa 2000 mp. Rezultatele au inceput sa apara, inca doua topoare cu disc si o dalta au iesit la suprafata, toate trei au fost gasite in acelasi loc la adancimea de 55 cm si sunt din acelasi material ca primul topor, din bronz.

Spre deosebire de primul, care este un topor de lupta, celelalte sunt unelte de gospodarit. Zona unde acesta a efectuat detectia nu este o zona protejata national. Acesta a mers la muzeul din Valcea si a predat obiectele incadrandu-se in termenul de 72 de ore conform legilor din Romania. Dupa spusele acestuia obiectele pe care le-a predat reprezinta 40% din totalul obiectelor de genul pe care muzeul le detine la ora actuala.  Arheologii s-au deplasat alaturi de domnul Stefan la locul descoperirii pentru a preleva cateva probe. Acestia au fost de parere ca aceste trei unelte au fost ingropate impreună, in urma unui ritual.

Procesul de predare – primire incheiat intre
domnul Stefan si arheologii de la muzeu

Acest articol este preluat cu acordul şi de pe site-ul partener http://salveazaistoria.wordpress.com/ .
Citiţi mai multe articole intereseante pe acel site, accesând link-ul de mai sus.

Comorile de porţelan de pe nava "Steaua adevărului"

Doar aurul, argintul şi pietrele preţioase, pe care visează să le descopere vânătorii de comori, sunt singurele tezaure care merită căutate printre recife? În ultimii ani, metalelor şi pietrelor preţioase li s-au adăugat şi alte artefacte de mare valoare comercială, pe lângă valoarea lor istorică şi artistică.
Una dintre cele mai remarcabile descoperiri din ultimele decenii a fost găsirea a unei nave chineze, Tek Sing ( numele tradus înseamnă Steaua adevărului ), de la al cărei naufragiu au trecut aproape 200 de ani. Tek Sing s-a scufundat în 1822, în Marea Chinei de Sud, cu aproximativ 1.800 de oameni la bord - echipaj şi pasageri.

Plecată din portul Amoy (azi Xiamen) din China, Tek Sing se îndrepta spre Jakarta, Indonezia, ducând o mare încărcătură de porţelanuri chinezeşti şi 1.600 de emigranţi chinezi. După o lună de călătorie, căpitanul a decis să o ia pe-o scurtătură, prin Strâmtoarea Gaspar, care leagă Marea Chinei de Sud de Marea Java. Decizie fatală: nava s-a lovit de un recif şi s-a scufundat, cu porţelanuri şi oameni cu tot, la o adâncime de 30 metri. Doar vreo 200 de oameni au supravieţuit tragediei şi au fost salvaţi de două vase aflate în apropiere.

Timp de aproape două secole, epava lui Tek Sing a zăcut pe fundul Mării Chinei de Sud, până când şi-a îndreptat atenţia spre ea un explorator şi scafandru britanic, Michael Hatcher, care se specializase în operaţiuni de recuperare în Marea Chinei de Sud şi devenise cunoscut datorită aducerii la suprafaţă a încărcăturii de porţelan a unui vas al Companiei Olandeze a Indiilor de Răsărit, Geldermalsen, scufundat în 1751. (Multe dintre porţelanurile recuperate au fost vândute, ulterior, la o mare şi foarte profitabilă licitaţie, organizată de celebra casă Christie's.)

În secolul al XVIII-lea şi secolul al XIX-lea, China devenise teatrul unei activităţi masive de producţie şi export de porţelan către pieţele europene, iar între Bătrânul Continent şi China se desfăşura un comerţ intens şi prosper, cu cantităţi uriaşe din asemenea obiecte, care se vindeau bine şi împodobeau multe cămine europene.

Tek Sing, nefericita joncă chineză ce avea să-şi afle sfârşitul în 1822, era una dintre miile de nave care transportau fragile încărcături de porţelan alb-albastru spre Indonezia (la vremea aceea colonie olandeză), de unde erau preluate de nave olandeze care le duceau în Europa.

În luna mai a anului 1999, Michael Hatcher a localizat epava şi a început lunga operaţiune de adunare şi aducere la suprafaţă a delicatelor boluri, farfurii şi bibelouri care alcătuiseră încărcătura comercială a navei. Echipajul lui Hatcher a recuperat aproximativ 350.000 piese, dintre care foarte multe au suportat extraordinar de bine şederea lor de aproape două secole în apele sărate ale oceanului. O mare licitaţie a fost organizată la Stuttgart, Germania, în noiembrie 2000, pentru a pune la îndemâna colecţionarilor aceste obiecte, emoţionante nu atât prin frumuseţe, cât prin vechime şi prin soarta lor deosebită.

În epava lui Tek Sing şi în jurul ei au fost găsite şi rămăşiţe umane - victimele tragediei din 1822 - dar acestea au fost lăsate în pace, respectând credinţa membrilor chinezi şi indonezieni ai echipei de scufundători ai lui Hatcher: aduce ghinion să tulburi morţii din somnul lor veşnic.

Scufundătorii s-au mărginit, aşadar, să aducă la suprafaţă delicatele porţelanuri, dintre care unele, căzute pe fundul mării, fuseseră cotropite de corali, alcătuind curioase îmbinări de natural şi artificial, de forme de viaţă şi obiecte lucrate de om, ca pentru a reaminti vremurile în care natura se dovedea aproape întotdeauna mai puternică decât omul, iar corăbiile erau adesea victime ale mării. Sursa: descopera.ro, wikipedia.org

Comorile de pe corabia Nuestra Señora de la Concepción

În 1683, căpitanul William Phips sosea în Anglia, venind din colonia britanică nord-americană, cu o ambiţie ce părea să aibă puţini sorţi de izbândă: să convingă câţiva dintre puternicii zilei – chiar pe rege, dacă ar fi fost posibil – să investească într-o idee măreaţă: o operaţiune de recuperare a comorilor de pe navele spaniole scufundate, nave care, ani în şir, după descoperirea Americii de către Columb, căraseră spre Europa bogăţiile lumii noi. Unele dintre aceste vase ajunseseră cu bine în porturile europene, altele însă, mai puţin ocrotite de soartă, fuseseră prinse de furtuni, se izbiseră de stânci şi, cu coca sfărâmată, se scufundaseră, ducând cu ele, în adâncul mării, şi comorile – uneori uriaşe – pe care care le purtau. Veacuri la rând după aceste tragice întâmplări, căutătorii de comori visau să readucă la suprafaţă aceste bogăţii, iar unii dintre ei, cei mai îndrăzneţi şi mai norocoşi – dar, vorba romanilor, norocul îi ajută pe cei îndrăzneţi – chiar au izbutit să-şi împlinească visele.

Chiar şi până în prezent, William Phips a fost unul dintre aceşti norocoşi căutători. Născut în teritoriile britanice din America de Nord, de origine nu foarte înaltă (dar, având, totuşi, în Anglia nişte rude bine situate), el se pregătise pentru meseria de constructor de nave, deschizându-şi chiar propriul său şantier naval. Dar, în 1682, s-a apucat de o nouă îndeletnicire: vânătoarea de comori. A făcut o primă încercare în Bahamas, unde a reuşit să recupereze o parte din încărcătura unor nave spaniole scufundate; nu fost un succes spectaculos, dar a fost, totuşi, un succes, aducând celor implicaţi un profit de câteva mii de lire, în banii de azi - destul pentru a încuraja ambiţiile viitoare.

Pentru o operaţiune de mare anvergură, avea nevoie de fonduri pe măsură aşa că, în 1683, a venit la Londra, căutând finanţare pentru proiectul său. Cu ajutorul legăturilor de familie şi al scrisorilor de recomandare, a ajuns nu numai la oameni importanţi din marina britanică, dar şi la regele Carol al II-lea. Acesta a fost de acord să îi împrumute lui Phips o fregată a marinei engleze, având grijă, totodată, ca, în afară de cele 10 procente din eventuala comoară cuvenite, conform legii, coroanei britanice, să-şi asigure, pentru el personal, 25 % din ceea ce urma să găsească Phips (care, după cum se vede, fusese foarte convingător şi persuadase pe toată lumea că existau, într-adevăr, mari bogăţii scufundate care putea fi scoase la suprafaţă. La urma urmei, nu era greu de crezut, doar marina britanică avea la activ, în istoria ei, scufundarea a destule corăbii spaniole, în cursul războaielor navale pentru supremaţia economică, din secolele precedente).

Phips a pornit spre America, cu fregata şi cu doi împuterniciţi ai regelui, care urmau să asiste la operaţiuni şi să protejeze interesele monarhiei britanice în cursul expediţiei. Căutarea a durat doi ani şi nu a fost scutită de dificultăţi: neînţelegeri între Phips şi agenţii regelui în ceea ce priveşte disciplina, probleme cu aprovizionarea, concurenţă din partea altor întreprinzători, răzmeriţa unei părţi din echipaj... una peste alta, după cercetări şi scufundări în Jamaica şi în preajma insulei Hispaniola, din Caraibe, Phips s-a ales cu prea puţin: bilanţul expediţiei era negativ, cheltuielile fuseseră mai mari decât câştigul.

Totuşi, omul nu s-a dat bătut: el avea o idee - fixă, dacă vreţi - cum că există, în preajma coastelor Americii Centrale, galioane spaniole pline de bogăţii ce puteau fi recuperate. Şi, cu această convingere, a reuşit din nou să-şi asigure sprijin. Fratele şi urmaşul la tron al lui Carol al II-lea, regele James (Iacob) al II-lea, a refuzat iniţial să contribuie la expediţie, dar Phips a beneficiat de ajutorul unui nobil, ducele de Albemarle, care, încrezător în şansele de succes al încăpăţânatului navigator, a adunat în jurul lui un grup de persoane interesate, pe care le-a convins să investească într-o nouă expediţie, urmând să primească un câştig proporţional cu sumele investite. Există istorici care susţin că organizarea acestei expediţii a jucat un rol în dezvoltarea economică a Marii Britanii, în evoluţia sistemului de piaţă capitalist, stimulând dezvoltarea societăţilor pe acţiuni şi, posibil, chiar înfiinţarea Băncii Angliei (1694), modelul pe care se bazează conceptul modern de bancă, prezent în marea majoritate a instituţiilor de acest tip din ziua de azi.

Cu sprijinul nobilului său protector, Phips a căpătat, astfel, destui bani pentru a cumpăra şi echipa două nave şi, în 1686, a ajuns iar în Hispaniola.

Iar aici, a dat lovitura. În sfârşit!

Epava care i-a adus celebritatea a fost cea a navei Nuestra Señora de la Concepción, un galion spaniol scufundat în anul 1641, în urma ciocnirii de un recif, în largul insulei Hispaniola, în arhipelagul Caraibelor. Concepción era o navă aproape legendară, despre a cărei încărcătură se povesteau minuni: se spunea că ar fi transportat o comoară uluitoare, de peste 140 de tone de monede de argint, plus obiecte din aur, pietre preţioase şi cine ştie câte altele. Corabia fabuloasă bântuia imaginaţia şi visele tuturor căutătorilor de tezaure submarine - şi le mai bântuie şi acum, după trei secole.

După mai multe luni de căutări, Phips a reuşit să localizeze epava (care se găsea la 17 metri adâncime) şi, în două luni, cu ajutorul unor scufundători experimentaţi - mulţi dintre ei erau pescuitori de perle din Bahamas şi de pe coastele Oceanului Indian -, a recuperat, de pe galionul scufundat, o comoară - extraordinară, într-adevăr! - de monede de argint, evaluată, la vremea respectivă, la 210.000 lire sterline, echivalentul a 13 milioane de lire astăzi!

William Phips descărcând comoara găsită

În vara anului 1687, Phips s-a întors în triumf la Londra, aducând cu el magnificul tezaur smuls mării. Regele James al II-lea l-a numit cavaler, spre a-i mulţumi că adusese naţiunii această bogăţie (din care coroana britanică şi-a tras partea ei - 10% - conform vechiului obicei al zeciuielii), l-a numit şerif general (un fel de vice-guvernator) al New England - posesiunea coroanei britanice în America de Nord - iar Phips a devenit "omul zilei".

Vânătoarea de comori submarine, era, la vremea aceea, o afacere aflată abia la începutul dezvoltării sale. Comparativ cu tehnologiile actuale, ceea ce exista pe vremea aceea era atât de precar, încât izbânda lui Phips pare şi mai uimitoare. Ca şi acum, conta mult la ce adâncime se găsea epava, dar miza era încă şi mai dificilă dacă ne gândim la mijloacele de scufundare disponibile. Cum a reuşit Phips?

În primul rând, s-a bazat pe capacităţile unor scufundători de profesie, bine antrenaţi, capabili să se scufunde în apnee - ţinându-şi respiraţia - pînă la adâncimi de cîteva zeci de metri. Apoi, existau deja, de ceva vreme, nişte dispozitive de scufundare, foarte primitive când le comparăm cu tehnicile actuale, dar care reuşeau să furnizeze scufundătorului o mică rezervă de aer, care îi permitea să-şi prelungească şederea sub apă.

Efectul scufundării în apă a unui vas cu gura în jos - păstrarea unui spaţiu umplut cu aer în partea de sus a recipientului - era, cu siguranţă, cunoscut; fusese observat şi, pesemne, utilizat în scop practic de mult timp, din Antichitate încă, de vreme ce Aristotel (secolul al IV-lea î. e. n.) scria despre posibilitatea scufundării cu o căldare care să permită scufundătorilor să respire, iar Roger Bacon, un cărturar englez din secolul al XIII-lea, relatează că Alexandru cel Mare (care a fost elevul lui Aristotel) s-ar fi scufundat în Mediterana într-un clopot de sticlă, ca să vadă cu ochii lui minunile lumii submarine.

În secolul al XVI-lea fuseseră deja publicate schiţe ale unor modele - chiar dacă rudimentare - de asemenea dispozitive, iar la vremea când s-au desfăşurat expediţiile lui Phips, aceste clopote de scufundare, cum erau numite, începuseră să se dezvolte, prin perfecţionări succesive. Celebrul astronom englez Halley inventase şi el un astfel de clopot, a cărui rezervă de aer putea fi reînnoită (cu ajutorul unor butoaie etanşe, pline cu aer, trimise de la suprafaţă) şi, acest model a fost, se pare, folosit şi de oamenii lui Phips şi a contribuit la succesul încercării.

La sfârşitul anului 1687, încredinţat de faptul că vasul spaniol mai ascundea încă mari bogăţii, Phips a plecat într-o nouă expediţie. Dar vestea se răspândise deja şi exploratorul a avut surpriza ca, la înapoierea sa în Hispaniola, să dea peste vreo 20 de vase mai mici, care mişunau prin zonă, conduse de alţi aventurieri care sperau să aibă şi ei norocul lui Phips. O nouă campanie de scufundări a mai adus doar vreo 10.000 de lire - departe de valoarea capturii iniţiale -, după care Phips s-a apucat de alte treburi, văzându-şi de postul său administrativ în New England, de cariera sa militară şi politică (avea să ajungă, în ultimii ani ai vieţii, guvernator al provinciei Massachusetts Bay) şi lăsând căutarea comorilor pe seama altor cavaleri ai norocului.

Dar povestea galionului Concepción şi a comorilor sale nu se termină aici. Această corabie era, se pare, una cu adevărat deosebită; nu degeaba i se dusese vestea şi era urmărită astfel de vînătorii de tezaure. Încărcătura ei era într-adevăr formidabilă, dovadă faptul că, la 300 de ani după norocoasa încercare a lui Phips, alte două "tranşe" din tezaur au fost scoase din epavă - de data acesta cu ajutorul unor tehnologii de localizare şi scufundare mult mai performante, rezultate ale progresului tehnologic al secolului XX.

În anii 1970, un scufundător american, bântuit şi el de obsesia comorilor spaniole ale mărilor, Burt Webber, a început să caute epavele pline de aur şi argint, datând din vremurile de aur ale colonialismului spaniol. Iniţial, şi-a îndreptat căutările spre Atocha (Nuestra Señora de Atocha), o altă corabie a Spaniei, care, lovită de furtună, s-a scufundat, încărcată cu bogăţii, în 1622, în arhipelagul Florida Keys. Webber n-a avut succes cu Atocha; altcuiva îi fusese menit s-o găsească, unui alt vânător american de comori, Mel Fischer (1922-1998), care a devenit celebru prin această descoperire (1985). (Compania specializată în operaţiuni de recuperare a încărcăturii epavelor, fondată de Mel Fischer, lucrează şi azi la această operaţiune, aducând la suprafaţă, încet-încet, comorile de pe Atocha. Totuşi, partea cea mai preţioasă a acesteia - cea care conţinea, după cât se ştie, o încărcătură de smaralde de o valoare nepreţuită, încă nu a fost găsită).

Revenim la Webber: renunţând la Atocha, el şi-a îndreptat cercetările spre Concepción (fiindcă veni vorba, au existat multe nave spaniole care purtau acest nume, Nuestra Señora de la Concepción, ce evocă imaginea Fecioarei şi dogma Imaculatei Concepţiuni, foarte frecvent amintite în religia catolică. Concepción "a lui Webber" era aceeaşi navă cercetată, cu atâta succes, de William Phips, cu aproape trei veacuri mai înainte.)

În aceste trei veacuri, se cam aşternuse uitarea peste corabie şi povestea ei, dar regăsirea, într-o arhivă din Anglia, a jurnalului de bord provenit de pe una dintre navele folosite de Phips în operaţiunile sale i-a dat lui Webber un nou imbold. Jurnalul menţiona locul în care naufragiase galionul, într-o zonă cu recifuri, care primise, între timp, numele de Silver Bank, tocmai datorită încărcăturilor de argint pierdute aici în naufragiile corăbiilor spaniole.

Dezvoltând, între timp, şi un nou magnetometru perfecţionat, un instrument care urma să ajute la detectarea prezenţei metalelor pe fundul mării, Webber a izbândit: a localizat epava şi a adus la suprafaţă o nouă "porţie" de monede preţioase, pe care a trebuit să le împartă, juma-juma, cu guvernul Republicii Dominicane (pe al cărei teritoriu se găsea locul), conform înţelegerii iniţiale, în lipsa căreia n-ar fi putut obţine autorizaţia de a explora apele în acea zonă.

Gata cu Concepción? Ei bine, nu! Corabia a continuat să-şi exercite fascinaţia şi asupra altor îndrăzneţi. În anii 1990, Tracy Bowden, fomdatorul firmei Silverbank Treasures, a negociat cu Republica Dominicană un nou acord, pentru a căpăta dreptul de a cerceta epava. În cursul mai multor campanii, a adus la suprafaţă o altă parte din încărcătura navei: monede, lingouri şi vase din argint, precum şi bijuterii din aur împodobite cu pietre preţioase. Iar explorarea rămăşiţelor legendarei corăbii continuă şi astăzi, iar scafandrii actuali, cu excelentele lor echipamente, care le permit să reziste ore întregi sub apă, sunt, într-un fel, urmaşii scufundătorilor indieni care, acum trei sute de ani, coborau în adâncul mării, în căutarea tezaurelor pierdute, având drept sprijin doar nişte alcătuiri rudimentare, din lemn şi metal.

Secole de-a rândul, progresul în materie de echipamente de scufundare s-a exprimat doar prin dezvoltarea unor sisteme care permiteau reînnoirea aerului conţinut în clopotul/butoiul/sfera sau ce-o fi fost, cu care scufundătorul cobora în apă. Dar, astfel, scufundătorul aveau prea puţină autonomie, depinzând de rezerva de aer furnizat de la suprafaţă.

Un mare pas înainte în explorararea subacvatică, indiferent de scopul ei - cercetare, misiune militară, montaje sau reparaţii, divertisment ori căutare de comori - a fost înregistrat în secolul XX, odată cu inventarea, în 1943, de către Emile Gagnan şi Jacques-Yves Cousteau, a unui dispozitiv ce permitea respiraţia într-un circuit deschis, în timpul scufundării libere. Numit Aqualung, acesta reprezenta, de fapt, primul echipament de scuba-diving care s-a dovedit a avea succes comercial. Într-o versiune perfecţionată de australianul Ted Eldred, a stat, mai apoi, la baza construcţiei tuturor aparatelor de scufundare cu respiraţie în sistem deschis, folosite şi azi pe scară largă.

Scuba - astăzi un cuvânt de sine-stătător - a început prin a fi un acronim: vine de la iniţialele cuvintelor din expresia self contained underwater breathing apparatus, ce descrie sumar rostul şi caracteristicile acestui sistem, care a revoluţionat "meseria" de scafandru, inclusiv în domeniul arheologiei submarine şi al vânătorii de comori. Sursa text: descopera.ro.

Comorile de pe eBay

Cu toţii cunoasteti probabil platforma de licitatii online Ebay.

eBay Inc este o companie americană de comerț și shopping online care deține diverse situri web și face afaceri pe Internet, aparținând astfel de branșa E-commerce. Se spune ca la ora actuală eBay este cea mai mare companie din lume axată pe licitații online. Compania a fost fondată în 1995 de către Pierre Omidyar în orașul San José, California, SUA, inițial sub numele "auctionweb". Între timp ea s-a extins în circa 30 de țări de pe glob, printre care și în Anglia, Franța, Italia, Germania, Austria, Elveția etc.

Încă de la infiintare eBay, arheologii s-au temut ca aceasta va crea o piata mondială convenabila pentru tranzactiile de antichitati furate, intretinand jefuirea siturilor arheologice. Totusi se pare ca temerile lor nu au fost adevarate in totalitate.

Felul cum decurge o licitație online la eBay diferă destul de mult de licitațiile tradiționale. În eBay există însă și vânzări la un preț fix, oferte permanente precum și alte variante de comerț. În eBay se scot zilnic la licitație și deci se vând/cumpără global milioane de obiecte, noi sau utilizate, cum ar fi: obiecte pentru colecționari, decorațiuni, aparate casnice, aparate electronice, unelte, mobilă, autoturisme și piese de schimb, bijuterii, îmbrăcăminte, CD-uri cu muzică sau software, cărți și multe, multe altele. Începând din 2005 se vând și obiecte industriale și comerciale.

Unele obiecte sunt unicate de mare valoare, altele însă se pot arunca direct la gunoi. În general se pot scoate la licitație orice fel de obiecte, cu condiția să nu fie ilegale și să nu contravină regulilor interne stabilite de eBay. Vânzătorii sunt întotdeauna obligați să descrie obiectul pus în vânzare cât mai corect și pot introduce și fotografii ale obiectului, fiind responsabili pentru corectitudinea descrierii.

Ocazional apar totuși în eBay și obiecte controversate, ca de exemplu marfă contrafăcută și falsificată. Uneori un cumpărător amator nou nu-și poate da seama exact de situație și poate cădea în capcană. Totuși în eBay există și unele proceduri de împăciuire între vânzător și cumpărător.

Arheologii au concluzionat astfel ca s-a creat o piata de desfacere pentru antichitati false. Deci se pare, după ultimele studii, că gigantul de licitatii online a redus de fapt jefuirea siturilor arheologice, după cum scrie arheologul UCLA, R. Stanish, in revista de specialitate Archeology. Potrivit expertului, comunitatile candva preocupate cu jefuirea ruinelor, si-au devotat acum eforturile contrafacerii de obiecte “valoroase antice”. “Atelierele chinezesti, bulgare, egiptene, peruviene si mexicane produc in prezent falsuri cu o rata frenetica”, mai adauga Stanish.

Folosind eBay ca sa vanda direct clientilor, eliminand astfel intermediarii care duceau marfa pe “piata neagra”, autorii de falsuri fac chiar mai multi bani decat inainte si sunt mai putin tentati sa fure obiecte autentice.

Falsurile lor sunt din ce in ce mai bine confectionate, pana la punctul in care un specialist chiar are dificultati in a le deosebi de obiectele originale. Aceste falsuri au inundat piata mondiala de antichitati.

Stanish estimeaza ca 95% dintre comorile arheologice vehiculate pe eBay sunt falsuri, fata de 50%, asa cum se intampla in urma cu o decada. Din acest motiv, doritorii de artefacte autentice sunt mai sceptici decat oricand, tragand mult in jos si pretul obiectelor originale. Bineinteles, pe eBay exista si obiecte valoaroase, dar ramâne la latitudinea cumpărătorului calificarea unui obiect ca fiind original, existând si anumite riscuri pentru incepători.

Surse partiale: wikipedia.org, descopera.ro.

Comoara de 10 milioane de dolari a lui ... Mitshubishi

Mitsubishi Materials Corporation of Japan a realizat în anul 2005 ceea ce este cunoscut şi la ora actuală pe Terra ca fiind cel mai mare lingou de aur.

Imensul lingou este expus la muzeul companiei, iar securitatea este asigurată de o echipă de 200 de agenti de pază.

Lingoul este turnat din aur de o mare puritate, iar dimensiunile sunt neobişbuite: lungimea este 50 cm, latimea de 17 cm, iar inaltimea de 22 cm.

Această adevărată comoară contemporană de aur cântăreşte aproape 250 kilograme.

Bijutierii japonezi au estimat preţul lingoului de aur la apropae 10 milioane de dolari.

Lingoul de aur a fost botezat Regele Aurului ( King of Gold (KOG) ) si este mai valoros cu 6 milioane de dolari decat lingoul care a detinut recordul anterior.

Americanii de la Federal Reserve Bank, sinţindu-se oarecum învinşi, au anuntat ca vor realiza în acest an o bancnota in valoare de 10 milioane de dolari cu care spera sa cumpere uriaşul lingou. Poate până laurmă nu va fi doar o glumă şi vor realiza respectiva bancnotă.

Film documentar HD - "Dacii - Adevăruri tulburătoare"

Am găsit un film documentar interesant, poate sunteţi interesaţi în a-l viziona. Informatiile prezentate in acest film documentar rastoarna multe dintre teoriile pe care este construita istoria Romaniei. Filmul face parte dintr-un proiect mai amplu ce vizeaza recuperarea adevarului istoric iar acesta este primul pas hotarat!

Asa dupa cum veti constata, dovezile stiintifice la care se face referire si argumentatia bazata pe izvoare istorice autentice, aduc informatii inedite si extrem de valoroase, capabile sa determine o rescriere a istoriei acestui popor. Toate acestea sunt sustinute de personalitati si specialisti care merita cu adevarat sa fie ascultati: General (rez.) dr. Mircea Chelaru (fost Sef al Marelui Stat Major al Armatei Romane), Dr. Napoleon Savescu (director fondator al Dacia Revival International Society), General (rez.) Nicolae Spiroiu (fost Ministru al Apararii Nationale), Prof. dr. Mihai Popescu (Biblioteca Militara Nationala), Prof. univ. dr. dr. Alexander Rodewald (directorul Institutului de Biologie Umana al Universitatii din Hamburg, Germania), Dr. Georgeta Cardos (cercetator stiintific biolog specialist genetica - Institutul Victor Babes), Prof. doctorand Sebastian Stanculescu (paleografie si antropologie culturala).

Rezultatele cercetarilor recente de paleogenetica realizate la Hamburg, Germania, pe oase si dinti din situri romanesti de acum 3000-5000 de ani, pun sub semnul intrebarii teoriile pe care se bazeaza istoria oficiala a Romaniei. Este actuala populatie a Romaniei continuatoarea populatiilor tracice si pretracice de acum 3000 - 5000 de ani? Suntem noi inruditi genetic cu italienii? Iata doar doua dintre multele intrebari tulburatoare la care acest film documentar doreste sa raspunda cu argumente bine intemeiate.

Recuperarea adevarului istoric este un demers indispensabil recuperarii demnitatii nationale. Dacii, "cei mai viteji si mai drepti dintre traci", asteapta sa li se faca dreptate!

Daniel Roxin

P.S. 1. Multumiri tuturor celor care au ajutat la realizarea acestui film documentar, in special prietenului meu Gabriel Vasilescu, care a facut o treaba excelenta!


Articolul si filmul pot fi preluate cu citarea sursei:

Sursa: http://danielroxin.blogspot.com/2012/03/dacii-adevaruri-tulburatoare-film.html

Filmul poate fi descarcat gratuit de aici:
http://dl.transfer.ro/Dacii_-_Adevaruri_tulburatoare_-_2012-transfer_RO-13mar-6f7463.mp4

Sursa: http://danielroxin.blogspot.com/2012/03/dacii-adevaruri-tulburatoare-film.html

Comorile şi misterele unei civilizaţii dispărute

În America Centrală au fost descoperite morminte vechi de mii de ani, pline de comori : aur, pietre preţioase, bijuterii, arme de sacrificiu. Dar adevarata comoară sunt indiciile descoperite care vorbesc despre o civilizaţie anonimă, acea a Căpeteniilor de aur, stăpânii aurului din Panama, spun arheologii.
"Este într-adevăr o descoperire spectaculoasă, probabil una dintre cele mai importante din ultimul timp si cea mai semnificativă pentru această civilaţie misterioasă. În anii 1930, în apropiere de sit-ul arheologic Sitio Conte, de asemenea tot în centrul Panama, s-au descoperit alte comori aparţinând aceleiaşi civilizaţii, o multitudine de artefacte de aur",  a declarat antropologul John Hoopes.

Prima comoară
Până atunci sit-ul Sitio Conte fusese singurul care oferise dovezi majore ale culturii Căpeteniilor de aur, care probabil a dăinuit din anii 250 d.Hr. şi până în secolul al 16-lea, atunci când cuceritorii spanioli au ajuns pe zonă.

Datând dintre anii 700-1000 după Hristos, noile comori descoperite au fost dezgropate la câţiva kilometri distanţă de sit-ul Sitio Conte, într-un alt sit denumit El Caño.

A doua comoară
El Cano este de fapt un câmp pe care se află monoliţi şi sculpturi din piatră, un loc misterios care a atras căutătorii de comori încă de la începutul secolul al XX-lea. Însă, neavând noroc, aceşti aventurieri au gasit numai morminte şi artefacte aparţinând unor locuitori săraci.

Monoliţii din El Cano

Acum câţiva ani, după ce a lucrat Sitio-Conte, de asemenea un sit marcat de vechi monoliţi, arheologul Julia Mayo de la Smithsonian Tropical Research Institute a decis să îşi îndrepte atenţia asupra locului preferat al căutătorilor de comori, El Cano.  Arheologul a primit finantare din partea guvernului din Panama, precum şi de la National Geographic Society's Committee for Research and Exploration and Expeditions Council (societatea deţine National Geographic News). Mayo ocupă de asemenea funcţia de preşedinte al Fundaţiei El Caño.

Cercetănd terenul, începând cu anul 2005, arheologul Julia Mayo a demarcat conturul circular al poziţiei unor morminte, rezultând un cerc cu diametrul de 80 metri.

Momentul cand arheologii descopera ornamentele de aur din mormant

Nu la mulţi ani după ce a început săpăturile, în 2008, echipa arheologului a descoperit scheletul unei căpetenii de rang înalt, îmbrăcat într-o platoşă circulară care avea decoraţiuni în relief cu feţe demonice. A mai fost descoperită şi o centură mare de aur cu mărgele. Era clar că urma desoperirea unei mari comori.

O figurina cu maini de aur

A treia comoară: pietre preţioase, aur si oase

La începutul anului 2011 a fost descoperit mormântul unei alte căpetenii. Acest mormânt avea mai multe niveluri şi acoperit cu un lemn. În jurul acestei căpetenii au fost găsite 25 de trupuri umane, aranjate cu grijă. Acest mormânt este cel mai mare dintre cele şase descoperite până acum la El Cano.

Printre trupurile celor înmormântaţi acolo s-a găsit şi o ţinuta de aur pentru un copil, probabil fiica sau fiul căpeteniei. Această ţinută cuprindea plăci mici de aur, bratari, cercei şi un colier de pietre semipreţioase.

În partea de jos a gropii, şeful însuşi era susţinut de un fel de platformă bizară şi grotească, formată din 15 corpuri umane.

Mayo consideră că aceste persoane era probabil prizonieri de război sau sclavi care au fost sacrificaţi sau s-au persoane care sinucis. Acestă platformă de corpuri umane a fost indiciul care a facut legătura cu sit-ul arheologic Sitio Conte, unde au fost gasite asambluri funerare similare.

Julya Mayo ( in stanga),descoperind alte artefacte de aur

Echipa a descoperit de asemenea un indiciu cu privire la modul în care hidoasele sacrificii s-au încrucişat cu destinele acelor oameni, deşi analiza medico-legală pentru a confirma acestă cauză a morţii este încă în curs de desfăşurare.

"Un vas plin de oasele unui peşte denumit Guentheridia Formosa a fost găsit lângă trupuri. Acesta este un peşte foarte otrăvitor", a adaugat arheologul Mayo.

Ca un alt bizar detaliu, corpurile din jurul capeteniei au fost acoperite cu bucăţi de plăci ceramice. Deşi semnificaţia acestor plăci nu este încă desluşită, Mayo a declarat că par să fi fost făcute special pentru a acoperi trupurile celor îngropaţi. Plăcile sunt decorate numai în partea lor interioară si au fost plasate cu faţa în jos pe cei inmormântaţi.

Antropologul Hoopes de la Universitatea din Kansas, deşi nu a participat la săpăturile din El Cano, a amintit de asemenea de ceramica similară descoperită la Sitio Conte.

"Se pare că plăcile ceramice utilizate au fost special create pentru aceste înmormântări şi pentru a fi aşezate pe cei din morminte", a spus Hoopes.

"Nu este clar dacă ceramica au fost spartă intenţionat sau dacă aceasta a fost plasată intactă în morminte şi s-a spart mai tărziu."

Vampiri şi vârcolaci

Printre alte mistere care au iesit la iveală în descoperirile de la El Cano sunt de amintit nişte reprezentări ale unor fiinţe mitologice, jumătate oameni, jumatate creaturi demonice, găsite în decoraţiunile unor bijuterii de aur şi podoabe din mormânt.

Un pendant de aur infatisand un liliac cu doua capete

"Suntem încă în faza de analiză iconografică," a declarat liderul de proiect Mayo. "Potrivit unor experţi, aceste modele ar putea totuşi reprezenta metaforic pe strămoşii celor ingropaţi."

Hoopes a spus: "Cred că sunt foarte asemănătoare cu vârcolacii şi vampirii din cultura occidentală, în înfăţişare fiinţelor reprezentate existând colţi ca la animale sau alte elemnte ale corpului unor animale."

"Credinţa că în fiecare om sălăsuieşte un spirit de animal a fost răspândită printre culturile pre-columbiene, a adăugat el.

Un clopotel de aur

Un pendant de aur cu smaralde, reprezentand o creatura imaginara

Se credea ca fiecare om are un spirit de animal care iasă la suprafaţă şi schimbă personalitatea omului în caz de pericol, pentru a-l face mai puternic în război.

Cine erau ei?
Liderul de proiect Mayo speră că artefactele descoperite în comoara de la El Cano va pune intr-o nouă perspectivă înţelegerea civilizaţiei dispărute a Căpeteniilor de aur şi a poporului acestora.

Artefact din comoara descoperita in 2011

 Hoopes Kansas a mai declarat că "o parte a problemei o reprezintă devastarea zonei de către cuceritorii spanioli, distrugeri care s-au întâmplat atât de timpuriu şi atât de complet încât nu se ştie nici ce limbă au vorbit oamenii acestei străvechi civilizaţii."

 El crede artefactele din sit-urile Sitio Conte şi El Cano aparţin unei culturi separate şi distincte, care a înflorit în centrul Panama. Dar, a adăugat el, unele elemente din comorile descoperite, cum ar fi smaraldele  columbiene, sugerează legături comerciale pe care civilizaţia Căpeteniilor de aur le-a avut cu alte grupuri.

Încă 20 de posibile comori nedescoperite

Arheologul a mai declarat că aceasta este doar o mică parte a unui complex enorm şi este absolut esenţial ca site-urile de acest gen să fie protejate.

Ornamente de aur ale unei capetenii

Un pendant de aur reprezentand un om cu doua capete

 Se pare că încă mai există peste de 20 de morminte importante neexplorate la El Cano, unde cu siguranţă se vor descoperi alte comori ale unei civilizaţii misterioase.

Zona geografica El Cano

Ce a mai rămas...

Puţin a mai dăinuit din lumea Căpeteniilor de aur, aşa cum puţin sau nimic nu rămâne de obicei din ce au construit sau construiesc oamenii in toată mareţia lor de odinioara în viaţă.

Statui de bazalt care reprezinta omul captiv in existenta sa

Se pare că această civilizaţie dispărută ne trimite încă o dată mesajul că doar arta şi creaţia artistică este cea ce mai rămâne din amintirea existenţei unor oameni.


Articol oferit in premiera de catre http://hartacomorii.blogspot.com .
Sursa imagini: ngm.nationalgeographic.com

Garrett Pro-Pointer - Un mic "detector" de metale

Astăzi vă prezint un instrument interesant pentru pasionaţii de metal detecting. Cât este de util decideţi dvs. Noi nu am avut ocazia sa testăm un asfel de instrument, dar vom incerca să sintetizăm pentru dvs. cateva concluzii despre acest mic detector de metale, folosind informaţii pe care le-am citit pe diverse website-uri de profil din intreaga lume.

Cu ajutorul Garrett Pro-Pointer Metal Detector ( Pinpoint Probe ) puteţi găsi mai rapid obiectele metalice în pământ, printre bucăţile de sol rezultate în urma săpăturilor efectuate de către dvs. Acestă "sondă" este dotată cu avertizare sonoră şi vibraţii. Intensitatea avertizării sonore creşte atunci când sonda este mai aproape de obiectul căutat. Bineînţeles, există şi multe alte utilizări ale acestei sonde, cum ar fi căutarea în pereţi.

Sonda cantareste 190 grame si are aproximativ 230 mm lungime.

Se pare ca nu este nici un instrument mare consumator de energie electrica, fiindca la o utilzare normala si folosind acumulatori de calitate, sonda de detecţie metale oferă funcţionalitate chiar mai mult de o zi. Mai exact, când se foloseşte un acumulator alcalin, unitatea va functiona 25-30 de ore de cautari. Dacă însă tensiunea bateriilor scade sub 8 volţi, ar trebui să fie schimbate pentru a menţine performanţa de căutare şi detecţie maximă.

Fiind rezistent la apă, acest mic detector de metale poate fi spălat cu apă şi poate fi utilizat chiar şi pe ploaie. Inclusiv butonul de pornire / oprire este bine protejat impotriva accesului apei. Când lucraţi într-un câmp plin de noroi, îl puteţi proteja înfăşurându-l într-o pungă de plastic strânsă în jurul sondei cu o banda elastică. Acestă metodă va păstra sonda curată şi vă va salva foarte mult din timpul necesar muncii de curăţare a sondei, după utilizarea acesteia.

Construit cu fiabilitatea şi calitatea cu care firma Garrett şi-a obişnuit clienţii, instrumentul este extrem de rezistent si durabil si nu vă va dezamăgi. Pachetul in care este comercializat Pro-Pinpointer Metal Detector include şi un toc gratuit, în care acest mini-detector de comori poate fi transportat la cureaua dumneavoastră uşor.

Atunci când detectează o ţintă, acest instrument activează automat un LED propriu, care iluminează zona posibilă a existenţei obiectului metalic. Această funcţie va ajuta utilizatorul să vadă locaţia obiectelor sau relicvelor căutate şi să le identifice în condiţii de lumină slabă. Zona de detectare a sondei este pe întreaga sa lungime, asa cum afirma producatorii acesteia în prospectul produsului.



Garret Pro-pointer poate să fie un instrument inestimabil, uneori economisind timp preţios atunci când localizarea exactă a obiectivelor in sol este greoaie. Multi detectoristi au afirmat pe diverse forumuri ca nu folosisera un astfel de instrument in cautarile lor, insa abia atunci cand l-au utilizat prima data si-au dat seama cat este de util.

"Este unul din acele lucruri de care credeti ca nu aveţi nevoie, până când nu aţi folosit unul", scriau utilizatorii sai pe un cunoscut forum de specialitate." A doua zi dupa ce l-am folosit prima data, am plecat din nou la cautări, dar nu am mai luat Garrett Pro-Pointer-ul cu mine. Parcă simţeam ca imi lipsea ceva."

Stim ca declaratia acestui utilizator pe respectivul forum seamana a teleshoping, insa am citit chiar eu parerea sa si detectoristul parea entuziasmat.

Pe site-ul producătorului, preţul acestui instrument pentru metal detecting este undeva pe al 110 Euro.

Acum duneavoastra hotărâţi cat de util este si daca va ajută să economisiti timp in căutarile dvs.

Eventual, daca doriti sa puneti intrebari, le puteti scrie la comentariile acestui articol.

De asemenea, daca detineti un astfel de mini-detector de metale Garrett Pro-Pointer ar fi interesant sa ne impărtăşiti si celorlaţi cititori experienţele si parerile personale despre acest instrument pentru cautătorii de comori.

Vasul de lut cu numele lui Decebal, descoperit în Franţa - Partea a II-a ( concluzii )

Continuam, aşa cum am promis acum o lună, un articol anterior despre o descoperire uluitoare care nu trebuia trecută cu vederea: un vas de lut cu numele lui Decebal, descoperit in Franţa, în îndepartatele ţărmuri ale istoricei Bretania ! Partea I a acestui articol se poate citi dând click aici. Aşadar, să încercăm a prezenta câteva concluzii.

Vasul de lut cu numele lui Decebal - Click pentru mărire

Nu cutezăm a afirma că decifrăm sensul enigmaticelor imagini de pe acest vas, dar măcar se pot face câteva presupuneri. A.I. Odobescu credea că acestea reprezintă cateva scene din ultimele clipe ale regelui războinic dac.

Odobescu afirmă că în prima scenă este înfăţişat regele dacilor, care îşi ia viaţa atunci când îşi vede ţara cucerită de contropitorii romani.

În scena următoare ar fi înfăţişată o altă căpetenie dacică ( poate chiar având legături de sânge cu regele dacilor ), cu capul plecat şi păşind umilă şi înlănţuită.

Scena a treia ar prezenta o femeie din neamul dacilor îngenunchiată în faţă cuceritorului Train, probabil expresia simbolică a victoriei şi a supunerii strămoşilor noştri.

Prin analogie, este posibil ca şi partea lipsă a vasului de la Blain să fi ilustrat scene asemănătoare şi legate de aceleaşi evenimente istorice.

De ce afirmăm aceasta?

Pentru că este foarte posibil ca victoria asupra aprigior daci să fi produs o atât de puternică impresie la Roma, încât artele din întreg imperiul roman să fi fost influenţate într-o mare măsură în privinţa subiectelor care erau prezentate în diversele creaţii ale artiştilor şi meşteşugarilor acelor vremuri.

Maiestuoasele monumente ridicate la Roma pentru a păstra acest triumf în memoria pietrei, pentru sute sau mii de ani, au influenţat cu siguranţă şi mica industrie, precum şi artele, care încercau a reproduce în decoraţiunile lor scene de legendă ce preocupau întreaga lume romană. Bineînţeles, se ştie ca era în obicei a fi înfăţisate pe diverse obiecte sau monumente, mai mari sau mai mici, cele mai notabile evenimente din viaţa Romei, unele dintre aceste vestigii istorice păstrându-se până în zilele noastre.

Astfel de scene se regăsesc şi pe Columna lui Traian sau Arcul de Truimf a lui Traian din Ancona, care reprezintă una dintre moștenirile monumentale romane cele mai prețioase. De aici plecase împăratul Traian în victoriosul război contra dacilor, episod care se poate vedea pe unul din basoreliefurile existente pe Columna lui Traian de la Roma.

Vasul de la Blain, poate adus de vreun luptător roman până în îndepărtatele ţărmuri ale Franţei de astăzi, reprezintă cu siguranţă un astfel de monument, fiindcă a străbătut timpul pentru a ne face cunoscută încă o dată vitejia strămoşilor noştri.

Despre acest vas putem spune, în privinţa valorii sale pentru istoria neamului nostru, că poate are aceeaşi însemnătate ca şi Columna lui Traian, iar România ar trebui să acorde o mai mare atenţie acestui vas şi a altor relicve istorice asemănătoare, pierdute sau uitate pe meleaguri atât de îndepărtate, vestigii parcă rupte din sufletul neamului. Chiar dacă în marmura Columnei lui Traian stau scrise evenimente importante, acest vas din lut roşu terra sigillata este o pecete care confirmă încă o dată originiile şi istoria noastră ca popor sau chiar ca individ.

Vasul de lut cu numele lui Decebal, descoperit în Franţa - Partea I

Poate nu multi cunoaşteti că în anul 1872 A. I. Odobescu ( membru al Societatii Academice Române si al Comitetului Arheologic din Bucuresti ) atragea atentia intr-o nota arheologica din revista "Columna lui Traian" despre o descoperire uluitoare, care nu trebuia trecuta cu vederea: un vas de lut cu numele lui Decebal, descoperit in Franţa, în îndepartatele ţărmuri ale istoricei Bretania !

Vasul de lut cu numele lui Decebal - Click pentru mărire

Bretania actuala este una dintre cele 26 regiuni ale Franței. Ocupă peninsula cu același nume din vestul țării, fiind scăldată de Marea Mânecii la nord și de Golful Biscaya la sud. Regiunea actuala corespunde în proporție de 80% cu provincia istorică Bretania, care mai includea și marea majoritate a teritoriului din departamentul Loire-Atlantique din jurul orașului Nantes, capitala istorică a Ducatului de Bretania.

Dar cum a fost descoperit intr-o regiune geografica atât de indepartata, acest tezaur "document" de mare insemnatate pentru neamul românesc, dar din pacate extrem de putin sau deloc mediatizat in prezent ?

In anul 1870, un locuitor din orăşelul Blain ( din departamentul Loire-Inférieure, care incepand cu anul 1957 poartă denumirea de Loire-Atlantique ) a inceput sa sape o groapa adâncă in curtea sa. La un moment dat a descoperit cateva bucati sfărâmate dintr-un vas de lut antic realizat din pamant de culoare roşu aprins, smălţuit la suprafaţă. Acest tip de lut arheologii il numeau la acea vreme "terra sigillata", din cauza asemănarii sale cu ceara roşie folosită in acea perioadă la sigilii.

Descoperitorul, observand simboluri si litere pe vas, a adunat fragmentele ceramice si le-a donat Muzeului de Arheologie de la Nantes, unde Anatole de Barthelemy le potriveste si le lipeste cu mare pasiune, rezultand, din acest puzzle istoric incomplet, o latura a unui vas rotund, asemanator unui castron, dar caruia ii lipsea baza, în partea superioara intrezărindu-se o buză semicirculară a vasului .
Nu se observa ca ar fi existat si un mâner, fiind probail unul dintre acele vase de lut pe care romanii le foloseau pentru a duce mâncarea la masă, formă de vas de lut care poate se mai intalneste si acum in România, in zonele traditionale ale tarii noastre.

Plinius cel Bătrân (23 - 79 d.Hr ), din a carui opera s-a pastrat pana astazi Naturalis Historia, o enciclopedie a timpului in care a trait acest autor ( dar nu numai) , arata ca in acea perioada era in obicei a se servi la masa in vase de lut, fapt pe care il cunoastem cu siguranta cu totii; ce stim mai putin este ca respectivele vase erau lucrate cu mare ingrijire si decorate cu ornamente realizate cu maestrie, uneori aceste vase ajungand la preturi mari de vânzare. Vasele create din lut terra sigillata erau unele dintre cele mai preţuite si au fost identificate cu piesele de olarie romană despre care vorbeste Plinius: vasele Samiane. Fineţea acestui lut, culoarea sa roşie foarte placută, stratul subtire de smalţ si mai ales ornamentaţiile exterioare variate ce apar adeseori pe acestea si care erau realizate fie cu ajutorul unei ştampile-matriţă, fie erau lucrate manual cu o dăltiţă in lut încă moale aplicat deasupra vasului, toate acestea ne dovedesc ca acestea au fost unele dintre cele mai perfectionate produse ale industriei olăritului din perioada in care stăpânirea romană se intindea pe aproape intreaga Europa ( aproximativ sec. I-IV dupa Hristos ). Intradevar, s-au gasit cioburi si vase de terra sigillata in mai toate locurile in care se simtea puterea romanilor, din Insulele Britanice si până la Muntii Carpati si chiar pana la "graniţele" Africii si Asiei.

Astfel se naste intrebarea daca asemenea obiecte casnice de lux se fabricau oriunde romanii isi creau aşezări sau erau fabricate in Italia si aduse de functionari avuţi, care isi transportau comorile cu ei in regiunile cucerite ( galice, germanice sau chiar in Dacia noastră strămoşească ). Arheologii au studiat decenii provenienta acestor vase de terra sigillata, care din pacate se gasesc, in zonele atat de indepartate de Roma, de obicei foarte fragmentate. Probabil ca vasele care au fost fabricate cu mai mare măiestrie si care prezinta eventual scene de viata urbană romană, au fost realizate mai aproape de capitala imperiului si au fost aduse in provincii de catre persoane importante ale Romei.

Din aceasta ultima categorie de vase se pare ca face parte si cel descoperit in Franţa si care s-ar putea sa scrie o pagina de istorie importanta pentru neamul nostru, chiar daca a fost gasit intr-un colţ opus al Europei.

Witte si Adrien de Longperier sunt doi cercetători care au prezentat intr-o sedinţa a Societaţii Naţionale de Antichităţi a Frantei, la data de 6 aprilie 1870, o descriere a fragmentelor vasului de lut descoperit la Blain, precum si o incercare de a descifra inscriptiile latine ce se văd trunchiate pe fragmentul principal. Acestia vorbesc de fapt despre doua fragmente de vas, pe suprafata carora se gasesc trei grupe de semne ce abia pot fi intrezărite.

"Pe primul fragment", spunea domnul Witte, "se vede sub buza superioara a vasului corpul unui războinic decedat, intins pe jos, fara vesimnte pe el si tinand inca in bratul stang un scut rotund. O parte a bratului este infaşurata cu o pânză. De fiecare parte a corpului razboinicului se vede câte o suliţă."

Spre stanga se pot citi trei litere :" TOR", iar deasupra războinicului scrie "DECIBAL" !

Spre dreapta se vede o lunga inscriptie pe mai multe randuri, din pacate trunchiată, probabil conţinând următoarele litere :

N
DVSAIIVBI
DECIBALE
DVMENSVS
PEV BR
NV
COVI
FV

Langa acest text si sub alte doua litere "BI", care termina al doilea rand, se zăreşte un personaj, probabil femeie, care trage dupa ea ( legat cu un lant ) un personaj fara haine, ce merge cu capul aplecat, intr-o pozitie umilitoare.

Pe al doillea fragment, care pare a fi in continuarea scenei cu femeia si barbatul inlănţuit, se poate citi in partea de sus textul IMPPART, iar sub acest sapte litere este reprezentat un conducator roman stând in picioare, cu faţa spre stânga, rezemat intr-o lance ( hasta ) si intinzandu-si mâna dreaptă către femeia probabil ingenunchiata in faţa sa (se observa doar capul respectivului personaj feminin ).

Aceasta ultima reprezentare grafica aminteste de unele desene de pe monede romane, cu titlul RESTITVTOR, dat unor imparati ca Adrian, Aurelian etc.

Cei doi cercetatori nu s-au indoit de ce reprezinta desenele de pe acest vas: victoriile in expediţiile militare ale lui Traian. Ei cred ca intai grupa grafica se refera la regiunile germanice, a doua grupa grafica la Dacia si a treia la Parthia. In contradictie cu afirmatiile lor despre intaiul fragment de inscriptie, acesti cercetatori au dedus urmatorul text: "imperaTOR. DECIBAL.", asadar numele regelui dac invins de Traian.

Pe a doua si cea mai lunga inscriptie acestia au dedus ca scrie zarmigeDVSAM VBI DECIBALE DVMENVS ( probabil in loc de Dominus ) REX ... CO VIctus.

In sfarsit, cele 7 litere de deasupra celui de-al treilea grup grafic reprezinta, in reconstituirea acelorasi cercetatori, cuvintele IMPerator PARThicus.

Un cercetator al vremii, Wilhelm Froehmer, pasionat de istoria si antichitatile României, a realizat o reproducere ( desen ) dupa fragmentele originale de vas lipite, reprezentare grafică verificata pentru conformitate cu o copie fidela realizata din ghips(?), executata la Nantes si depusa la Muzeul de Antichitati Galo-Romane din St.Germain-en-Laze, in acea perioada. Acest desen reprezinta ambele fragmente descoperite, precum si alte fragmente mici care au fost alipite la reconstituirea artefactului.

Insa nu reprezintă toate fragmentele.

Dupa aceasta schita nu se observa primul grup grafic, respectiv razboinicul cazut intre cele doua suliţe, despre care cei doi cercetatori spunea ca exista pe alte fragmente din vas, dar care nu a fost reprezentate in aceasta schiţa. Totusi in schiţă se observa cuvantul DECIBAL. Bineinteles, din spusele celor doi cercetatori rezulta clar ce era reprezentat in prima figura grafica de pe vas, adică sfarsitul tragic al ultimului rege dac, Decebal.

Literele de la stanga cuvantului DECIBAL, pe care cercetatorii le descriu ca fiind grupul de litere TOR, dar care in desen apar ca TGA(?), dar si cuvantul DECIBAL, ambele asociate de cercetatorii vremii cu victoriile din zonele germanice ne duc la ideea ca probabil o parte din concluziile acestor cercetatori din acea perioada sunt total neintemeiate, fiindca mai mult ca sigur razboinicul cazut si care tine inca scutul in mână reprezinta pe eroicul aparator al Daciei.

Partea a doua a acestui articol, precum si celelalte deductii ale lui A. I. Odobescu, realizate la doi ani de la uimitoarea descoperire, acum aproape necunoscuta, se pot citi dând click aici. 

Articol oferit in premiera de catre http://hartacomorii.blogspot.com .

A descoperit 4 kg de aur nativ, în valoare de aproape o jumătate de milion de dolari

Un geolog american a descoperit o bucată de aur în greutate de aproximativ 4 kilograme, astfel încât căutătorii de aur şi-au îndreptat din nou atenţia asupra sud-vestului Statelor Unite.

Aurul descoperit de geologul Fred Holabird s-a vândut la o licitaţie cu suma de 460.000 de dolari.



Descoperitorul intenţionează să revină în locul unde a găsit aurul şi să continue căutările, folosind de această dată o aparatură mai performantă de detecţie a metalelor preţioase. Fred Holabird nu este unicul căutător care reînvie "goana după aur". Descoperirea sa a creat o adevărată senzaţie printre căutătorii de comori, care se vor îndreapta cu siguranţă către centrul Californiei.

Perspectiva unei noi goane după aur reprezintă o mare oportunitate pentru locuitorii cu afaceri din zonă. Hotelierii şi proprietarii de magazine ar putea avea profituri mai mari, graţie căutătorilor de aur care vor sosi in zonă.

Locul exact unde a fost găsită bucata de aur nu este ştiut însă de nimeni în afară de cel care a descoperit imensa "pepită". Aşadar, cei care vor să se îmbogăţească rapid vor avea probabil mult de căutat pâna vor găsi aur.