Se afișează postările cu eticheta Biblioteca. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Biblioteca. Afișați toate postările

miercuri, 21 ianuarie 2015

36000 documente anterioare anului 1600 vor fi disponibile online

"Digitizarea documentelor medievale din Arhivele Naționale ale României” este un proiect lansat de Universitatea din București, prin care documentele medievale anterioare anului 1600, ce sunt păstrate în Arhivele Naționale,  in original sau copie, vor fi scanate si va fi creată o bază de date digitală accesibilă online, posibil in viitorul website arhivaistorica.ro.

Vor fi scanate documente din 32000 unități arhivistice, situate în 32 de filiale ale Arhivelor Naționale, in acelasi timp documentele fiind si inventariate prin identificatori ca datare, emitent, cota arhivistică, descriere, conținut cu rezumat, indice de nume și indice de materii, precum si prin imaginile documentelor și ale sigiliilor lor ( 250.000 de imagini ).


Baza de date va fi o adevarata comoară istorică, inclusiv pentru pasionatii de detectie metale, accesibila online gratuit de catre oricine, cu multiple posibilitati de gasire a documentelor de către utilizator. Pentru 7 filiale județene cu arhive mai mari se va crea câte un website ce va contine si un muzeu virtual.

De asemenea, 1000 documente vor fi restaurate înainte de scanare.

Majoritatea documentelor vizate de proiect (circa 90%) se referă la istoria Transilvaniei și sunt scrise în limbile latină (80%), germană și maghiară.

Documentele referitoare la țara Românească și Moldova sunt scrise în limbile slavonă și română.

Toate documentele vor fi scanate cu echipament specific, vor fi prelucrate de către paleografi, iar meta-datele rezultate vor fi introduse în baza de date.

Proiectul va fi finalizat pana cel mai tarziu in aprilie 2016, conform initiatorilor acestuia si va avea costuri de aproape 4 milioane lei, dintre care 85% finantare nerambursabila din partea Norvegiei, Islandei și Liechtensteinului, iar 15% finanțare nerambursabilă din bugetul național.

vineri, 29 august 2014

Colecție impresionantă de 12 milioane de imagini vechi sau istorice, dintre anii 1500-1922

Nu este o comoară din aur sau argint, dar este cu siguranță o comoară a documentării istorice in imagini: un academician american va crea o bază de date formata din 12 de milioane de imagini istorice, care pot fi reutilizate in mod gratuit. Kalev Leetaru a încărcat deja 2,6 milioane de imagini pe Flickr, intre care se pot efectua si cautări, datorita tag-urilor adăugate automat, iar restul de imagini vor fi adaugate până anul viitor.


Fotografiile și desenele sunt obținute din peste 600 de milioane de cărți din diverse biblioteci, fiind de către organizația Internet Archive.

Accesul la aceste imagini era extrem de dificil, pana la punerea in practica a acestui extraordinar proiect. Kalev Leetaru a declarat proiectul de digitalizare s-a concentrat până acum pe cuvinte și imagini necunoscute.

"Majoritatea bibliotecilor importante si-au digitizat cărțile detinute, dar acestea erau puse la dispozitie ca PDF-uri sau lucrări ce puteau fi cautate ca text. Ei s-au concentrat pe cărți ca o colecție de cuvinte. Actiunea noastra inverseaza fenomenul, concentrandu-se pe imagini. Cele mai multe dintre imaginile din cărțile scanate nu sunt în nici una din galeriile de arta din lume, fiindca originalele sau pierdut cu mult timp în urmă. Întinzându-se pe durata a 500 de ani, biblioteca de imagini arata modul în care lumea s-a schimbat.", a declarat acesta.

Imaginile sunt dintre anii 1500-1922, fiindcă restricțiile privind drepturile de autor s-au anulat pentru aceasta perioada.

Internet Archive a folosit o recunoaștere optică a caracterelor (OCR), program ce analizeaza fiecare din 600 de milioane de pagini scanate, in scopul de a converti fiecare cuvant din imagine în text de căutat. Software-ul a adaugat de asemenea ca legenda, pentru fiecare imagine, și textul din paragrafele imediat precedente și următoare din carte.

Colecția de imagini vechi sau istorice o găsiti dând click AICI.

joi, 20 martie 2014

A fost descifrată o scrisoare veche de 1800 de ani

A fost descifrată o scrisoare veche de 1800 de ani, trimisă către familia sa de către un soldat egiptean ce lupta într-o legiune romană din Europa. Textul pentru cei de acasă arată asemănări izbitoare intre ceea ce soldații gândeau atunci si acum.

Grant Adamson, un student la Universitatea Rice, a preluat în 2011 sarcina de a descifra papirusul.

Scrisoarea trimisă acasă de recrutul militar roman Aurelius Polion a fost descoperită initial in anul 1899, de către o expediție arheologică desfăsurată în orașul antic egiptean Tebtunis. Papirusul, scris in mare parte in limba greacă, fusese catalogat și descris pe scurt, dar până in acest moment nimeni nu il descifrase, mai ales că porțiuni ale conținutului scrisorii sunt incerte sau lipsesc și nu este posibil să fie reconstruite.



Scrisoarea a fost trimisă de Polion către fratele, sora și mama sa. În viața civilă era un vânzator de pâine si om care dorea cu ardoare să se întoarcă la familia sa, mai ales că trimise șase scrisori care au ramas făra raspuns. Soldatul scria:

"Mă rog zi și noapte să fiți sănătoși și mereu mă inchin înaintea tuturor zeilor în numele vostru.

Chiar când nu v-am scris, eu v-am avut mereu in mintea și sufletul meu.

Insa niciodată nu mi-ati raspuns nicunul dintre voi, daca sunteti sanatosi si ce mai faceti.

Sunt îngrijorat pentru voi, din cauza ca v-am trimis multe scrisori, dar nu mi-ati raspuns ca să stiu dacă sunteti bine.
V-am trimis șase scrisori.

Trebuie sa obtin de la comandant permisie si să vin să vă văd.

Vreau ca fratele meu care a crescut sa mă cunoască si să mă arate la vecini: uite, acesta e fratele meu."

Adamson crede că Polion a staționat o perioadă în provincia romană Pannonia Inferior din Aquincum ( in zona Budapestei actuale ). Insă legiunea de care apartinea Polion este cunoscută ca una mobilă, care ar fi fost mutată ulterior în Bizanț ( Istanbulul de astazi ) .

.Scrisul lui, ortografia și gramatica greacă folosită sunt haotice, ceea ce au făcut traducerea scrisorii deteriorate și mai dificilă. Probabil soldatul vorbea mai multe limbi, comunicând în egipteană sau greacă acasă la el în Egipt ( înainte de a înrolat în armată). Apoi a vorbit limba latină, cand era legiunea din Pannonia. Totusi, Polion stia să scrie, iar alfabetizarea era ceva rar in acea perioada.

Adamson crede Polion scria pentru cei de acasă în limba greacă, pentru că familia sa din Egipt, cel mai probabil, nu cunostea limba latină .

Datorită naturii personale a scrisorii și discutiilor de interes familial, traducerea a primit atenție în mass-media la nivel național și internațional.

Important cu privire la această scrisoare este că reflectă sentimentele unui soldat din lumea antică, iar emoțiile lui nu diferită de cele ale soldaților de astăzi, cărora le este dor de cei de acasă.

marți, 18 decembrie 2012

"Dacia preistorică", documentar video în limba română

"Dacia preistorică" este numele sub care am gasit pe Youtube acest documentar video complet, in limba româna.

Documentarul lanseaza o serie de presupuneri, inclusiv lingvistice, despre stramosii noștri.

Probabil documentarul are la bază "Dacia Preistorică", o lucrare a lui Nicolae Densusianu, apărută în anul 1913 la București, având 1.152 pagini.


Extrem de controversată, Dacia Preistorică și-a atras de-a lungul timpului critici din partea oamenilor de știință.


În cele circa 1.200 de pagini autorul dezvoltă teoria unei civilizații preistorice avansate, pe care Densușianu o numește civilizația pelasgă, cu leagănul în spațiul României de astăzi și care ar fi dat naștere (în viziunea autorului) întregii civilizații europen.

joi, 5 aprilie 2012

Lâna de Aur şi Gherga

Mutarea Gherganilor dinspre Caucaz i-a făcut să ajungă chiar şi până în Argos (din punct de vedere onomastic, Argos şi Gargos sunt ca acelaşi nume, cu lipsa consacrată G de la început precum o aspiraţie dialectală), localnicii închinând primul Templu zeiţei Hera, mama vitregă a lui Hercule / dinastia locală pretinzând că se trăgea din Hercule; Strabon a afirmat că odată întreg Peloponezul / Sudul Greciei continentale se numea Argos - cuvânt Pelasg însemnând “ţară” - acolo ajungând şi Canaaniţi. Pe Câmpia Argolid din S - locul unde conform lui Pausanias au fost utilizate scuturile prima dată - a fost ridicată Piramida Argolis, datată în 1995 de Laboratorul de Arheometrie din Atena şi de Laboratorul Nuclear al Universităţii Scoţiene Edinburgh înaintea celor Egiptene. Fortăreaţa Pelasgă Larisa apăra localitatea / distrusă de o răscoală a sclavilor în 494 î.C. Conducătorul Pelasg local Ghelanor a ajuns să fie învins de către Libianul Danaus / Danaan, cu rude Egiptene (care a traversat Marea Mediterană special pentru acel atac, împreună cu clanul său Nord-African - avea zeci de copii - după aceea textele Egiptene denumind Sudul Hemului şi ca Danuna), preluând conducerea Argos şi instaurându-şi acolo puterea, continuată apoi în Peninsula Balcanică prin numeroşii săi urmaşi Ahei, între care, înaintea Războiului Troian, a fost Iason; Danau era fratele faraonului Ahmose - în timpul căruia s-a încheiat dominaţia prinţilor Canaaniţi asupra Deltei Nilului - şi cum nu putea domni atunci în Egipt, în 1527 î.C. a trecut cu Aheii din Hemi în Hem (adică din Egipt în Balcani), Eschil în Tragedia Rugătorilor din 470 î.C. consemnând că la sosire el a cerut Pelasgilor protecţie şi un loc de aşezare, afirmând că era tot din neamul celor din Argos. Danaii - cei sosiţi la sfârşitul secolului XVI î.C. din N Egiptului în Peloponez - deoarece aveau conducătorul din familia faraonului Ahmose / Ah-meş, au fost de aceea ştiuţi ca Ahei (şi episcopul Eusebiu din Cezareea, în “Pregătirea evanghelică”, a consemnat că religia Elenilor provenea din timpul lui Ah-moş / Ahmose).





Piramidă Greacă


Expediţia din Epoca Bronzului a Tesalianului Iason până în Colchis la colonia Milesiană Phasis 42,09 lat. N, 41,40 long. E - azi Poti / Georgia - din Câmpia Circeană / Kirkaiu (conform şi scrierii lui Apolloniu din Rodos 2:400) după Lâna de Aur este celebră. Practic, se ştia că blana de oaie aşezată în albia unui râu cu aur aluvionar prinde particulele şi pepitele, împiedicându-le să se piardă în fluxul râului; lâna e apoi scoasă cu grijă din râu, uscată - iar praful de aur scuturat într-un recipient potrivit. Expediţia celor 50 de argonauţi - către Ţinutul Amazoanelor, ştiut ca foarte bogat - a fost începutul comerţului maritim şi al colonizărilor mai organizate, prima debarcare fiind, conform cercetătoarei Georgiane Natela Popkhadze, în Regatul Ghirgheian / Kirkeian al Amazoanelor, la Kerch 45,20 lat. N, 36,28 long. E (din Tauris - numele Grec pentru Crimeea - importantă colonie a Miletului / de unde provine numele Strâmtorii Kerci ce leagă Marea Karga / Azov de Marea Neagră, Donul având înaintea Potopului acolo o deltă; apoi, pe cealaltă parte a Strâmtorii, Grecii au ridicat peste vechea aşezare a populaţiei Sindi / Circasiană pe cea regală Gorgippia 44,52 lat. N, 37,22 long. E, distrusă de Huni); e de ştiut despre Kerkeţi că au fost strămoşii Cherchezilor. Anual, Gargarul rege al Amazoanelor petrecea câteva luni în zona aceea (obişnuit ele aveau regine, pe atunci fiind momente rare când domnea un rege).


Între alţii, Carianul Apolloniu din Rodos în secolul III î.C. s-a preocupat şi a scris Argonauticele: în Colchis / Kolkis, prinţesa Medeea - fiica regelui, după numele căreia s-au numit în mileniul I î.C. Gherga-nii din Ghergania ca Mezii din Media - se opunea politicii tatălui său de a-i ucide pe străinii ajunşi în ţinutul lor (în vechime străinii erau respectaţi datorită asocierii lor cu mesagerii altor lumi, existând şi credinţa că sub înfăţişarea străinilor obişnuiau chiar zeii să umble pe pământ, ulterior şi Platon ajungând să se împotrivească epifaniei, afirmând că “nici un poet să nu mai spună că zeii iau toate înfăţişările şi că sub chipul unor străini intră în oraşe”), făcându-l pe Iason să promită că o va lua în căsătorie dacă îl ajuta să găsească Lâna de Aur; profitând de cunoaşterea ţinutului, Medeea a reuşit să deschidă templul unde se afla preţiosul obiect, în timp ce argonauţii atacau Amazoanele şi le puneau pe fugă. După obţinerea Lânii de Aur, Medeea a fugit cu Iason şi cu argonauţii, ajungând şi la mătuşa ei Kirke / Circe, din Italia de azi: nobilă Amazoană care le-a făcut ritualul de purificare pentru ceea ce au săvârşit (drumul argonauţilor cu Lâna de Aur pe Istru / Dunăre a trecut pe la Gherghina / Galaţi şi Gherdap / Porţile de Fier).





Lâna de Aur

Ajuns în Balcani, unde Medeea nu-i mai folosea, Iason a părăsit-o. Caucazul Antic de la V la E pe lângă Colchis a mai avut regatele Armenia, Iberia şi Albania. Strabon a scris că denumirea Armeniei - însemnând “ţara râurilor” - era după coloniştii trimişi de argonauţi de lângă Cercinium, din localitatea Armenium, de la cel mai mare lac din Tesalia (locul unde Apollo Gergithius s-a cununat cu Coronis şi l-a avut pe primul său născut Asclepios / Esculap, “patronul medicinii”; e de ştiut că în preajma Oracolelor sale din zonă - inclusiv din Tricca - se practica incubaţia: contactarea fantomelor eroilor în somn / prin vise, dormind ritualic acolo). Pausanias IV 30:2 a scris că Gargaros a fost nepotul lui Asclepios, cu “darul de a tămădui pe bolnavi şi pe cei cu beteşuguri”. În 117, istoricul Roman Tacit în Analele sale 6:34 a consemnat ceea ce afirmau în timpul lui cei din pădurile Caucaziene ale Iberiei şi Albaniei: că proveneau din anturajul Tesalian al lui Iason (regiunea din răsăritul Pindului în care se află şi Depresiunea Tricca / Trikala, cea mai mare concentrare Ghergană din Grecia).


Trebuie ştiut că la începuturile sale fierul era la fel de preţios ca aurul, găsindu-se - pe lângă zăcământul Anatolian Ida - de asemenea şi în Caucaz (în Anatolia fierul era prelucrat din secolul XX î.C., ceea ce o făcea foarte atrăgătoare pentru invadatorii aflaţi în stadiul Epocii Bronzului, Imperiul Hitit apărând şi dezvoltându-se astfel, ca promotor mondial al Epocii Fierului, dispărând odată cu invaziile sincrone ale Elenilor în Troia şi Evreilor în Canaan).





Traseul argonauţilor

În 1970, Francezul Paul Diel în studiul despre “Simbolismul din mitologia greacă” a considerat că lâna toarsă într-un fir subţire se asocia prosperităţii şi fecundităţii - însemnând soarele şi aurul - tezaurul “lânii de aur” fiind mai mult spiritual decât material, lâna semnificând puritatea iar aurul semnificând adevărul.


Articol preluat de pe site-ul http://origineagherga.blogspot.com cu acordul autorului Eugen Gherga .


Intreaga lucrare "Originea Gherga" poate fi descarcată in format digital de aici:

Originea Gherga descărcare completă
- sub formă de carte -
(PDF, 614 pagini, 153 MB)
.eu
.ro
.org

Monedele Gherga

În V Anatoliei, în secolul VII î.C. Gherghiţii au fost printre cei care au bătut primele emisiuni monetare din lume iar în secolul următor, ca urmare a dominaţiei Perşilor, tributul V Anatolienilor către ei a fost acceptat nu în natură - ca în restul Imperiului - ci în monede, ceea ce a dus pentru câteva secole la emisiuni monetare numeroase, printre acelea fiind şi unele personale ale Gherghiţilor. Începând cu secolul VI î.C., pentru aproape 3 secole, 2 din centrele lor - noua Gargara de la poalele Masivului Ida şi vechea Gherghis din Troia - au emis mai multe serii de monede, majoritatea fiind marcate cu numele lor, ca de exemplu:


Gargara menţinea strânse legături mai ales cu Miletul. Era faimoasă în Antichitate pentru solul său fertil. De la sfârşitul secolului VI î.C. până la mijlocul secolului IV î.C., Gargara a ajuns să emită monede, începând cu cele având inscripţia Gar:








În prima jumătate a secolului V î.C., Gargara emitea monede pe acelaşi tipar, pe o parte cu femeia purtându-şi părul în coc şi pătratul închipuind cele 4 câmpuri tipice Svasticei pe cealalaltă parte:







În a doua jumătate a secolului V î.C., pe monedele emise de Gargara au apărut pe o parte chipul lui Apollo Gherghitios şi inscripţia mutată în pătratul de pe cealalaltă parte:







Drahmele din prima jumătate a secolului IV î.C. emise de Gargara aveau pe o parte chipul lui Apollo Gergithios încununat cu lauri şi pe cealalaltă parte un taur păscând, cu inscripţia Garg:









În a doua parte a secolului IV î.C., monedele Gargare au revenit la inscripţia Gar - însă cu un cal în galop şi o torţă - pe o parte şi faţa lui Apollo Gergithios pe celalaltă parte:







În 480 î.C., Gherghis era în alianţă monetară cu învecinatele Abydos şi Kebren / devenită mai târziu Alexandria Troiei, mai ales în acele 3 târguri Troiane circulând monedele emise de Gherghis, cu Sfinxul / Grifonul pe o parte şi Gorgona pe cealalaltă parte, având valoarea unei jumătăţi de drahmă:






De la mijlocul secolului V - adică din 450 î.C. - cu valoarea de o drahmă erau monedele emise din Gherghis având-o pe Sibila pe o parte şi Sfinxul / Grifonul (cu inscripţia Gherghisio) pe cealalaltă parte:








Până în secolul III î.C., Gherghis a tot emis monede, ediţiile încetându-şi apariţiile datorită lui Attalus din Pergam, care a distrus vechea şi prospera localitate Ghergană:





Monedă Gherghiră din prima jumătate a secolului IV î.C.







Monedă Gherghiră din a doua jumătate a secolului IV î.C.






Monedă Gherghiră din prima jumătate a secolului III î.C.





Monedă Gherghiră din a doua jumătate a secolului III î.C.



Pe lângă monedele Troiane - Gargare şi Gherghire - în Anatolia mileniului I î.C. Gherganii au mai emis de pildă monede în Likia, din 485 î.C., de când acolo conducea, ca aliat al Perşilor, Kuprilli din Dinastia Kheriga / Gherga; el a început cu un leu pe o parte şi Trinacria (model la modă în secolul precedent, din V Anatoliei până în Sicilia) pe cealalaltă parte - îmbinând numismatic astfel zoomorfismul răsăritean cu simbolismul apusean - şi a continuat cu portretul său împreună cu Trinacria:










Din a doua jumătate a secolului V î.C. au fost bătute monedele Kherei, începând cu înfăţişarea Atenei pe o parte şi pe cealalaltă parte a lui Kherei - fratele lui Kheriga - îmbrăcat Persan (Kherei emitea banii din Telmessos, cel mai mare oraş din Likia, sediul fratelui său Kheriga fiind în Xanthos, capitala Likiei; ei erau nepoţii lui Kuprilli).





Kherei din 440 î.C.





Kherei din 420 î.C.




Kherei din 400 î.C.

La mijlocul secolului IV î.C., diversele emisiuni monetare ale Gherghiţilor în Likia însă n-au mai circulat, căci prin decesul din 385 î.C. al lui Arbina Gherghi, fiul lui Kheriga, îngropat cu mare fast în Monumentul Nereid din capitala Xanthos (azi în Muzeul Britanic) şi datorită extinderii controlului apusean asupra zonei, Dinastia Gherga şi-a încetat exercitarea puterii la vârf ce a avut-o în Likia; Carianul Mausol - care conducea din 377 î.C. - a fost extrem de impresionat de mormântul lui Arbina / Erbinna, astfel încât cu inspiraţia Gherga din 353 î.C. în Halicarnas / azi Bodrum, realizându-se, într-un efort de 2 ani, Mausoleul său: una dintre minunile lumii Antice (servind ulterior ca şablon şi pentru mormântul împăratului Alexandru cel Mare din Alexandria / Egipt, etc).


Articol preluat de pe site-ul http://origineagherga.blogspot.com cu acordul autorului Eugen Gherga .


Intreaga lucrare "Originea Gherga" poate fi descarcată in format digital de aici:

Originea Gherga

descărcare completă
- sub formă de carte -
(PDF, 614 pagini, 153 MB)
.eu
.ro
.org




Mormântul lui Arbina Gherga

Statuile Gherga

Se considera că zeii, oamenii şi lumea naturală împărtăşeau aceeaşi esenţă divină - pe baza unei forţe indestructibile care le străbate - şi statuile erau mărturiile acelei personificări. Oamenii interpretau sacrul ca pe o forţă puternică. Ei doreau să împărtăşească viaţa zeilor, depăşind limitele şi pericolele existenţei lor fragile; drept urmare, doreau să fie cât mai aproape de locul sacru. Templul se afla în mijlocul comunităţii iar oamenii aşezaţi în jurul acelui loc sfânt credeau că-şi pot trăi viaţa în preajma divinităţii. Oamenii căutau să obţină protecţia zeilor în timpul vieţii mai mult decât după moarte. Şi umanizarea zeilor era o caracteristică a culturii vremii - aparţinând unei concepţii asupra lumii în care fiinţa umană reprezenta un standard. În sculptură, umanitatea era asemenea zeităţii. Tipul sculptural fără multe detalii şi nedecorarea construcţiilor în detaliu denotă vechimea aşezării Gherga.

Chiar lângă Templul Gherga - la mică distanţă se află un grup de case ruinate şi o stradă delimitată de ziduri - sunt statui din piatră răsturnate, cu dimensiuni de câţiva metri (una - având un soclu rectangular purtând sculptura unui cap de taur, cea mai mare, având 5,20 metri înălţime - a aparţinut protectoarei lumii venerată din Epoca Pietrei, una masculină are găuri pe piept deoarece purta o placă / pe spate având scris mare în Greacă “aşezarea Gherga” şi una, la intrarea Sudică a localităţii, are inscripţionată pe piept numele Gherga, tot cu litere din alfabetul Grec); statuia din nişa Templului Gherga a dispărut.


Nişa Templului Gherga

În prezent, în Sanctuarul Gherga au rămas 3 statui Gherga din piatră: statuia “bunicii” Gherga, Marea Zeiţă, statuia “bunicului” Gherga, Zeul Apollo şi statuia “tatălui” Gherga, adică eroul Gherga / după cum apare scris prin inscripţia de pe piept, căci statuile Gherga anterioare, din lemn, demult au dispărut iar cele din marmură ce existau când au năvălit Romanii au fost duse la vilele lor, pentru împodobire (în Sfânta Treime Ghergană din piatră rămasă în formă personalizată, totul era fundamentat pe bunica” Gherga, ceremonialul fiind dedicat bunicului” Gherga, el petrecându-se sub patronajul tatălui” Gherga). În politeismul practicat pe atunci, în Sanctuarul Gherga ea era asimilată cu Artemis şi statuia de lângă ea cu a fratelui ei Apollo, în marginea Sanctuarului fiind ipostaza nocturnă a lui, Dionis; la Obeliscuri era invocat strămoşul Hermes (din perechea cealalaltă de bunici Gherga, cel care a fost însurat cu Afrodita, denumită Venus de Romani).


Statuia Marii Zeiţe Gherga

Localnicii Gherga au ridicat statui de zeu (care nu erau decorative, ci obiecte de cult), au făcut morminte şi fântâni; în mod preponderent - pe lângă serviciul religios asigurat pentru Cariani în aşezarea lor - ei se ocupau cu agricultura pe pământurile înconjurătoare, aflate în proprietatea Gherga. În Caria, cele mai vechi statui erau din lemn; statuile Greceşti din piatră au apărut în secolul VII î.C. (primele statui de piatră fiind cele de cult, inspirate de către Cariani din Egipt). Tot până atunci - secolul VII î.C. - statuile erau de un accentuat schematism în execuţie, detaliile operelor de mare fineţe apărând ulterior. Statuile Gherga sunt arhaice, toate pe baza frontalităţii, având drept caracteristici stilul sever de austeritate şi rigiditate; o particularitate a statuilor era policromia: toate erau pictate în culori, fapt care le făcea mai uşor accesibile gustului oamenilor şi totodată le comunica un aer vesel (erau pictate ochii, părul, buzele, chiar şi amănuntele veşmintelor, urmărindu-se astfel conferirea de mai multă viaţă - de fapt un spor de realism brut pentru susţinere şi subliniere a efectului artistic - astfel încât să fie cât mai accesibile privitului).



E de observat că la Greci ofrandele aduse unei divinităţi pentru împlinirea dorinţelor erau depuse pe genunchii statuii zeului reprezentat, aproape întotdeauna, în poziţie şezândă; în Sanctuarul Gherga toate statuile Gherga erau frontale şi verticale: nici una şezând, ceea ce denotă - în plus - caracterul misterios, aparte atât al lor, cât şi al restului ansamblului Gherga în care erau integrate (e de ştiut că statuilor Gherga credincioşii Cariani le aduceau şi veşminte).


Statuia lui Apollo Gherga

Arheologul Galez Stephen Mitchell consemna în 1999 că până în secolul XIX lângă Templul Gherga putea fi admirat capul statuii de 5,2 metri a Sibilei, în greutate estimată de peste 9 tone / ştiută ca “mama muntelui” - acum lipsă. În imediata sa apropiere există răsturnată de pe soclul său de peste un metru (piedestalul înfăţişa un taur) o statuie de circa 3 metri, aparţinând unui bărbat cu umerii pătrăţoşi, cu atitudine hieratică - adică solemnă, rigidă, conform canoanelor religioase - şi în S Sanctuarului Gherga, la intrarea dinspre Hilarima, o statuie pe al cărui piept stă scris Gherga / redarea simplificată a statuilor era intenţionat stilizată, ca să le fie conferite un aspect “supranatural”.

Articol preluat de pe site-ul http://origineagherga.blogspot.com cu acordul autorului Eugen Gherga .
Intreaga lucrare "Originea Gherga" poate fi descarcată in format digital de aici:
Originea Gherga
descărcare completă
- sub formă de carte -
(PDF, 614 pagini, 153 MB)
.eu
.ro
.org

Primele construcţii de piatră - Cultura Gherzană

Cultura Gherzană a făcut şi primele construcţii din piatră ale vechiului Egipt, pe lângă cele realizate din cărămizi de lut, sub influenţa stilului Canaanit / regiunea - dintre Eufrat / Mesopotamia şi Marea Mediterană, delimitată la S de Deşertul Negheb şi la N de Munţii AntiLiban - unde pe atunci trăiau Gherghe-seii; localnicii aveau schimburi cu Canaanul şi importau numeroase bunuri ceramice, realizau perfecte vase din piatră - prin procedee neştiute azi - dar utilizau şi lut din deşertul care se forma în apus (ajungând şi să se inspire din arhitectura Canaanită). Numele vazelor / vaselor la Egiptenii Antici era “Me-Gherg”, hieroglific cu reprezentarea următoare:


Acolo unde Nilul se ramifică pentru a-şi începe Delta, lung de 73 metri şi înalt de 20 metri, Sfinxul - lângă care Egiptenii în prezent îşi au capitala - erodat de ploile care erau la momentul realizării sale, îşi are numele pentru creatura reprezentată, cu cap feminin şi corp de leoaică; e de ştiut despre cultul leoaicei luminii că s-a răspândit din N Indiei spre apus din cele mai vechi timpuri îndeosebi în Orientul Mijlociu, Anatolia şi Egipt, de exemplu Sfinxul din Gobekli Tepe 37,13 lat. N, 38,55 long. E / Anatolia fiind datat din timpul Potopului, de la mijlocul mileniului X î.C). Pe de o parte, în vechiul Egipt, felinele erau considerate membri ai familiei iar pe de altă parte, dintre feline doar leii trăiesc în familii (iar leoaica avea semnificaţie specială, deoarece era simbolul maternităţii, senzualităţii şi sexualităţii feminine).


Statuia Sfinxului, ce de la o dată incertă are cu hieroglife inscripţionată pe ea numele “Ghergher”, a fost sculptată într-o singură bucată de piatră - fiind cel mai mare monolit din lume - şi în trecut statuia, ce străjuia platoul pe care au fost ridicate piramide, admirând răsăritul soarelui, era pictată: roşu pentru faţă şi corp, galben cu dungi albastre pentru cap (capul, acum mai mic decât cel iniţial, este aşa deoarece a fost remodelat la apogeul Regatului Vechi - în secolul XXVI î.C. - de faraonul Khufu / Kheops înmormântat lângă Sfinx, în cea mai mare piramidă din lume, ce are suficientă piatră pentru a fi construit cu ea un zid înalt de jumătate de metru care să înconjoare planeta pe la Ecuator). Astronomul Scoţian Piazzi Smyth în 1880 a observat ca interesantă amplasarea Sfinxului în centrul geodezic mondial - adică mijlocul geografic al uscatului globului - în sensul că: “suprafaţa uscatului la Est de Sfinx e egală cu suprafaţa uscatului la Vest de Sfinx iar pământul de la Nord de Sfinx este egal cu cel de la Sud de Sfinx”.

Sfinxul în centrul geodezic al lumii

În urmă cu peste un secol, istoricul Nicolae Densuşianu în “Dacia preistorică” a scris: “Numele de Sfinx nu se poate explica nici din limba Egipteană, nici din limba Greacă; cuvântul era de origine Barbară. În ziua de 9 martie, Românii încă serbează memoria Moşilor, numiţi Sfinţi, în onoarea cărora se împarte ca pomană colaci (ce nu-s rotunzi, ci au formă antropomorfă) lunguieţi, cu cap de om, numiţi Sfinţişori, ceea ce indică originea numelui şi destinaţia religioasă ce o avuseseră la început simulacrele, de formă lunguiaţă şi cu cap de om, numite ‘Sfinx’, ce se puneau pe mormintele Egiptene” (mult ulterior, peste acea zi creştinii au introdus amintirea mucenicilor Anatolieni). Difuzia triunghiulară a razelor soarelui a fost motivul pentru care forma de piramidă era sacră - ca replica redusă a muntelui din vârful căruia cobora divinul - piramidele fiind o formă mai luxoasă a Gorganelor (adică a movilelor funerare din EurAsia), căci erau ridicate numai din piatră; iniţial - Egiptean - erau numite “mer” (denumirea de “piramide” fiind din vechea Greacă). În secolul X, istoricul Arab Al Masudi - pe baza unor surse Copte - opina despre piramide că “Surid a poruncit preoţilor să depună înăuntru suma înţelepciunii lor şi a cunoştinţelor ce le aveau în felurite arte şi ştiinţe, ca să rămână mărturie spre binele celor care vor putea cumva să le înţeleagă” (majoritatea cercetătorilor l-au identificat pe Surid ca un strămoş Ghergan, în legătură cu Thot sau Hermes / Ham, “stăpânul timpului”). Philon 64 - 141 din Byblos / Liban în “Istorii Feniciene” l-a citat pe primul scriitor Fenician, preotul Sanchoniathon din Beirut / Liban (care a trăit cu mai mult de un mileniu înaintea lui) că acela a scris din “Cosmogonia” lui Thot - bunic Ghergan / conform Bibliei, el fiind notat de Evrei ca Ham, fiu al lui Noe - astfel: “Începutul tuturor lucrurilor este alcătuit dintr-o ceaţă întunecată de natură spirituală şi dintr-un tulbure haos negru, ce mult timp au rămas fără margini; dar atunci când acel duh s-a îndrăgostit de propriile sale principii prime şi ele au fost amestecate, acea îmbinare s-a numit iubire: iar acea iubire a fost începutul creaţiei tuturor lucrurilor. Însă haosul nu ştia de propria creaţie; din îmbrăţişarea sa cu duhul s-a născut fermentaţia: Marea Mamă. Din Ea izvorî toată sămânţa creaţiei, pentru naşterea tuturor; s-au ivit vieţile ce aveau inteligenţă, ultimele fiind cele ale veghetorilor cerului, alcătuite în chip de ou, strălucitoare ca Marea Mamă, precum soarele şi luna, precum stelele şi sferele planetelor. Iar când acea primă negură a început să lumineze, prin căldura ei s-au produs norii mării şi pământului, revărsându-se şuvoaie mari de ape din firmament; la spargerea tunetelor, vieţile raţionale vegheau, în timp ce pe pământ şi pe mare oamenii au tresărit la ecoul lor şi s-au înspăimântat”. Conform teologului Clement 150 - 215 din Alexandria Egiptului, Thot - bunicul Gherga - a scris 42 de cărţi; în lucrarea “Cheia”, bunicul Ghergan Thot / Ham a scris că ”viciul sufletului este necunoaşterea iar virtutea sufletului este cunoaşterea, ştiinţa fiind dar divin”. Din alte texte ale lui Thot / Hermes, mediator între cer şi pământ, care cunoştea secretele legilor divine şi a dat Egiptenilor ştiinţele - ca “Despre mintea comună”, “Predica desăvârşită”, în care se adresa fiului său, etc. - răzbat profunzimi ale cunoaşterii tipic vedice (peste milenii religios considerate monoteist ori exprimate matematic de către fizicianul Evreu Albert Einstein prin teoria relativităţii): “Mintea nu suportă un suflet leneş, ci îl lasă legat de trup, ce îl trage în jos. Un asemenea suflet, o fiule, nu are minte şi de aceea nici nu trebuie numit om. Căci omul este o făptură divină şi nu se compară cu nici o vieţuitoare de pe pământ, ci cu cei care sunt în cer şi care se numesc zei. Căci nici unul dintre zeii din cer nu va coborî pe pământ, trecând de hotarele cerului, însă omul se înalţă la cer şi îl străbate în lung şi-n lat. Şi el află ce lucruri sunt în înalt şi ce dedesupt şi cunoaşte totul cu de-amănuntul. Iar ceea ce le întrece pe toate este că el nu părăseşte pământul şi cu toate acestea el urcă deasupra, atât de mare este puterea lui. Prin urmare, trebuie avută cutezanţă şi spus: omul de pe pământ este zeu muritor şi zeul din cer este om nemuritor. Aşadar, toate lucrurile provin din această pereche: lumea şi omul; iar toate acestea din Unul. Descompunerea nu înseamnă moarte, ci descompunerea a ceva compus; acesta este descompus nu pentru a fi distrus, ci pentru a se reînnoi. Căci atunci ce este lucrarea vieţii? Nu este oare mişcare? Şi ce anume este neclintit în lume? Absolut nimic, fiule! De aici rezultă că statornicia veşniciei pare a fi mobilă iar mobilitatea timpului, statornică, prin legea fixă a curgerii lor. Şi astfel, ar putea să pară că zeul însuşi se mişcă în propria lui imuabilitate. Căci în imensitatea echilibrului există o mişcare neschimbătoare; legea imensităţii sale este neschimbătoare. De aceea, aşa cum veşnicia este mai presus de limitele timpului tot aşa timpul, chiar dacă definit prin număr, prin alternare ori prin revoluţii periodice, tot veşnic este. Astfel, ambele apar ca fiind deopotrivă infinite şi veşnice. Statornicia fiind punctul fix ce serveşte drept bază a mişcării, trebuie - datorită acestei stabilităţi - să ocupe locul principal. Căci energia este cea care produce schimbarea ori devenirea. De unde rezultă, fiule, că întregul univers este plin de energii”. Construcţiile de piatră ale Egiptului au ajuns la apogeu cu cea mai veche dintre minunile lumii Antice: lângă misteriosul Sfinx, de la care apoi a derivat termenul “sfânt”, cea mai înaltă construcţie a omenirii pentru milenii a fost piramida din bazalt - foarte dur - tăiat interesant, aşa cum se vede în imaginea dinspre partea ei răsăriteană (Ovidiu Drimba în “Istoria culturii şi civilizaţiei” din 1985 a explicat o procedură din acele vremuri ale Epocii Pietrei - când uneltele metalice lipseau cu desăvârşire, fiind disponibile doar ciocane şi dălţi din piatră sau sfredele de cuarţ - ca fiind prin dilatarea lemnului de salcâm introdus în crăpături, peste care se turna apă, acela prin umflare rupând piatra, o altă tehnică constând din tăierea blocurilor prin tragerea repetată cu sfori îmbibate de nisip, ca nişte fierăstraie); Marea Piramidă era în exterior acoperită cu plăci îmbinate foarte exact, din calcar orbitor de alb (căzute însă de-a lungul timpului), şlefuite încât făceau monumentul să strălucească în mod cristalin, ca şi cum ar fi fost dintr-o bucată, totul arătând ca un munte înzăpezit.


Sfinxul era asociat Gherghiţilor, după cum a apărut în nenumărate imagini Antice din V Anatoliei, inscripţionate ΓΕΡΓ = GHERG, ΓΕΡ.ΚΑ = GHER.KA, ΓΕΡΓ.ΚΑ = GHERG.KA, ş.a. / inclusiv pe unele dintre primele monede din lume, studiate între altele şi de numismatul Italian Domenico Sestini în 1820 (acolo ajungând în legătură şi cu fantasticul Grifon din N Indiei şi Altai, ostil cailor - o simbioză între pământ şi cer, leu şi vultur / şoim - emblematic de pildă în Mesopotamia mileniului III î.C. pentru familia lui Ghilga-meş / Ghirga-meş, consacrat de Greci lui Apollo Gergithios ca păzitorul aurului din N, aflat până în prezent de exemplu pe steagul Pomeraniei, etc).

Monede din Gherghis / Troia

Cultura Gherzană, începută în capătul Sudic al Căii Gherga, la Nubt / Naqada, însemnând “oraşul aurului” 25,57 lat. N, 32,44 long. E - locul primului zigurat din Egipt, ştiut ca Piramida Ombos, ce poartă inscripţia zeităţii Gherga, după cum a evidenţiat de pildă în 1920 Britanicul Wallis Budge, unde era venerat Set / fratele mai vârstnic al lui Osiris (mult ulterior, Evreii l-au indicat în Biblie pe Set ca al treilea fiu al lui Adam şi Eva), înfăţişat de Egipteni ca un ins ceresc cu pielea albă şi părul roşu - s-a încheiat odată cu unificarea Egiptului, la sfârşitul mileniului IV î.C. / până atunci ea manifestându-se mai mult în Egiptul de Sus, adică în Sud, pe cursul superior al Nilului (Egiptul de Sus era în Valea Nilului şi Egiptul de Jos era în Delta Nilului).

Zeiţa Gherga: Nebt Gerg



Articol preluat de pe site-ul http://origineagherga.blogspot.com cu acordul autorului Eugen Gherga .
Intreaga lucrare "Originea Gherga" poate fi descarcată in format digital de aici:
Originea Gherga
descărcare completă
- sub formă de carte -
(PDF, 614 pagini, 153 MB)
.eu
.ro
.org

Zona Banatului în Epoca Pietrei

În actualul spaţiu Român, mai ales în cel Bănăţean, au fost găsite pe artefacte din Epoca Pietrei reprezentările convenţionale ale biocâmpurilor şi matricile energetice / liniile de forţă ale corpului uman - rezonatoare cu ale Pământului - ca intersecţii, spirale, etc. descrise de exemplu în 1993 de terapeutul Nineta Crainici, identic regăsite şi la prima civilizaţie din lume, cea din Bazinul Ghaggar (cu debit uriaş datorită topirii gheţurilor Himalaiei, acum Valea Indului), unde de la început exista Dinastia Garga; de altfel, în acea parte a lumii a şi fost prezervată premiera mondială a lucrărilor medicale, prin Tratatul Gherga (descoperit în secolul XVIII de Britanici în Caşmir). Vechimea în spaţiul Român a acelor artefacte s-a concretizat de exemplu prin cea mai mare răspândire în mileniul IV î.C., până la statui Gete de lut din secolul IX î.C. (păstrate acum la Muzeul Ţăranului Român) ce înfăţişează exact cele 7 centre energetice şi cele 12 meridiane - numite popular “râuri” - fiind practicată acupunctura cu ace din argilă încinse pe jar şi înfipte uşor acolo unde era necesar pentru energie vitală; e de observat străvechea permutare lingvistică din N Indiei Gharga - Ghakra - Chakra pentru denumirea centrilor energetici umani.


Culmile culturii din Banat sub dominaţia Marii Mame au fost de la începutul calendarului în N Indiei şi s-a încheiat la începerea calendarului în N Africii / Egipt (pentru rigoare: 6776 î.C., respectiv 4241 î.C.); privind Gherga, legăturile din vechime ce au dus la similarităţi de pildă între Banat - unde numele Gherga are cea mai mare răspândire de pe glob - şi Asia (India ori Sumer) s-au datorat Siberienilor, prin Caucaz / Anatolia şi Ural. Marea Zeiţă avea forma vedică de Mama “Sfintei Treimi” Gaya-tri / Gayatri, ştiută de Greci cu numele Pelasg de Mama Gaia. Feminina Gaia - pronunţată şi simplu Ghe - era legată de pământ, slava de deasupra sa fiind masculinul Gher. Simplificat, în Pelasgă bărbatul / tatăl era Ker / Gher - cu înţelesul propagat la Vikingi, Români, etc. de “Cer” - şi femeia / mama era fertila Ghe / Gaia, Zeiţa Pământului, progenitura lor fiind astfel (din alăturarea numelor) Ker-Ghe = Gherga; cele 2 adoraţii arhaice ale elementelor generatoare “Cer” şi “Glie” / “Pământ” erau consolidate din vechime prin forme reale umane, din aceeaşi familie: ancestral, omenirea şi-a legat credinţele atât de feminina glie, cât şi de masculinul cer (în străvechea idee că “femeia îşi lua om”, istoricul Român Nicolae Densuşianu 1846 - 1911 - cu care cel mai mare poet Român, Mihai Eminescu 1850 - 1889, a fost prieten - a consemnat că partenerul ei era “un bărbat cu înalte sentimente de dreptate, mare binefăcător, adânc instruit în cursul astrelor”). Trebuie ştiut lingvistic că pe timpuri nu se utilizau termeni specifici pentru culori, ci erau evocate proprietăţile cromatice din natură, prin cuvinte ca de exemplu culoarea cerului (alb-albastru), culoarea frunzei (verde-galben), etc.; albul pur şi intens aparţinea celor care urcau spre piscul universului, fiind o concepţie arhaică, strâns legată de anumite practici Yoga. Astfel, după înfăţişarea nocturnă a cerului, Ker a căpătat înţelesul Altaic de “înălţat” dar şi de “negru”, de unde a derivat Krişna în India, Kara în Turcă, ş.a. / după cum indică Dicţionarul Indo-European; e de remarcat - ceea ce a observat şi filozoful Vasile Lovinescu 1905 - 1984 - că timpul ulterior existenţei Mamei Gayatri, dat de Civilizaţia Ghaggar, a devenit Kali-Yuga / adică “Era Neagră”, în reverberaţie cu Kilimanjaro 3,04 lat. S, 21,12 long. E / Kaliman-Gearo (cel mai înalt munte African, de lângă care se alimentează Nilul, cel mai lung fluviu al globului), respectiv denumirile munţilor Căliman şi Caraiman din spaţiul Român, unde partenerul ei se numea Caloian. De altfel, prima civilizaţie din lume, cea din Bazinul Ghaggar în NV Indiei, a împărţit viaţa Pământului în cicluri de dezvoltare umană începând cu o perioadă de maximă înflorire denumită Era de Aur, urmată de Erele intermediare de Argint şi Bronz, până la Era de Fier sau Întunecată, caracterizată de decăderea valorilor morale şi de materialism (aceea fiind prelungită până în prezent). Studiile psihologice contemporane au confirmat că în vechime percepţia umană era foarte diferită de cea actuală, ea incluzând realităţi subtile (ca lumi paralele, entităţi divine, etc.) estompate acum, în civilizaţia modernă.




Detronarea Marii Zeiţe-Mamă, manifestată odată cu sfârşitul Epocii Pietrei, a fost mai ales din cauza apariţiei primelor localităţi: femeile erau implicate în menţinerea unităţii de bază a societăţii - gospodăria - iar bărbaţii s-au dedicat îndeplinirii altor sarcini, între care apărarea familiilor şi proprietăţilor; atunci între Siberia şi Dunărea inferioară s-a şi răspândit o cultură ce a întrerupt continuitatea tradiţiei Europene, caracterizată prin Gorga-ne / Kurga-ne (cu monumente funerare numeroase în România şi Bulgaria, ca de exemplu pe Bazinul Argeşului la Ghergălăul Mare în Valea Argovei / Vlădiceasca 44,41 lat. N, 26,07 long. E din judeţul Ilfov, la Ghergălău / Gorgana în Radovanu 44,12 lat. N, 26,31 long. E din judeţul Călăraşi, ş.a.), ce printre altele a adus de pildă meiul din Asia dar şi un stil de viaţă diferit, determinând tranziţia la Epoca Bronzului în Europa.



Banatul înaintea regularizării râurilor


În Banatul Epocii Pietrei era un decor antropomorf feminin, cu indicarea constantă a punctelor cardinale, într-un univers al întâlnirii Cerului şi Pământului, ca temă esenţială. Manifestările erau prin culoare, frumos şi armonie, geometria caracterizând orientarea între 4 direcţii - sus, jos, dreapta, stânga - corespunzând celor 4 elemente fundamentale pe atunci, adică cer, glie, spirit şi suflet. Olarii pe timpuri, fiindcă preluau lutul din pământ, aveau în societate o poziţie specială iar mătăniile - prin atingerea gliei / pământului cu fruntea - obiceiul de a săruta Mama Pământ sau de a păstra în casa mutată altundeva o bucăţică de pământ din patrie / vatra sacră, etc. n-au rămas decât manifestări ale străvechii veneraţii ale Marii Mame. (Din cele mai vechi timpuri, vatra a fost sufletul casei, locul sacru pus sub incidenţa strămoşilor familiei; în general, femeile îngrijeau menţinerea focului: vatra era legată de pregătirea hranei şi ca atare funcţiona drept centru vital / vatră avea nu numai fiecare casă, ci şi fiecare aşezare, locul unde se desfăşura viaţa religioasă şi se ţineau adunări, incluisv judecăţi). Academicianul Român Bălăceanu Stolnici - descendent din blondul / “bălanul” ban Gherghe din secolul XVII - s-a preocupat de aceste teme: “Pământul sacralizat era privit cu dragoste şi grijă. A fost o vreme când nu era îngăduit să-l vatămi, să-l răneşti, în nici un fel, aşa cum Mircea Eliade a citat din unele recomandări în vechi texte Indiene. Apariţia agriculturii a schimbat mult poziţia pământului în panteonul religios neolitic şi apoi istoric. Pământul / Glia, ca Zeiţă Mamă, a trecut pe un plan secundar (ca şi Cerul). În loc au apărut zeităţile agricole ce s-au integrat în alt sistem sacru, impus pe măsură ce păstorii nomazi au trebuit să cedeze în faţa cultivatorilor sedentari. Astfel, s-a impus o nouă viziune asupra periodicităţii vieţii cosmice, fiind adusă în atenţia vieţii sacre fenomenul regenerării vegetale, ceea ce a determinat folosirea unor păpuşi cu caracterizare sexuală evidentă, rituri speciale agrare, cu dansuri sacre / dansatorii fiind stropiţi cu apă, etc. Spaţiul subteran avea conotaţie de mister şi de sacru, peşterilor - mult căutate pentru locuit - fiindu-le atribuite şi asemănarea cu uterul. Minerii prin extragerile din măruntaiele pământului aveau o contribuţie magică, înaintea operaţiilor fiind supuşi unor practici de purificare ca rugăciuni sau abstinenţă (ceea ce conferea mineritului o caracteristică sacerdotală) iar preluarea minereurilor de către metalurgişti şi prelucrarea lor cu ajutorul focului în acţiuni demiurgice de transformare au dus la considerarea operatorilor cuptoarelor ca magi, iniţierile în profesie fiind prin ceremonii misterice. Rocile prin strălucirea şi coloritul lor s-au impus imaginaţiei oamenilor, care le-au atribuit diferite puteri supranaturale, multe dintre ele jucând un rol religios deosebit. Piatra a mijlocit legătura dintre om şi divinitate, între cer / Ker şi pământul Gea care s-a maturizat. De aici obiceiul de a plasa o grămadă de pietre în punctele considerate ’centrale’ prin culturile megalitice, operaţiuni realizate cu mare efort, ceea ce denotă importanţa lor deosebită. Sunt structuri tulburătoare. S-a spus că energia din pământ urcă prin ele şi se amplifică într-un fenomen de rezonanţă, unii localnici susţinând că la anumite monumente sunt nopţi când aud pietrele ’cântând’ (efecte sonore sunt şi când vânturile se abat asupra lor ori când erau încinse cu foc ritualic puternic, de unde conceptele de pietre vibrante sau de cântecul pietrelor). Piatra a mai fost folosită ca strajă sacră a drumurilor - de marcaj a lor - sau ca strajă funerară prin lespezile legate de cultul morţilor”. E de remarcat că în actualul spaţiu Românesc - inclusiv Banat - metalurgia a fost cea mai avansată din lume până în Antichitate: de pildă, cuiele de fier ale Geţilor n-au ruginit până azi - deoarece erau acoperite cu un strat de magnetită - în Europa calupurile lor de fier fiind aproape duble decât ale Romanilor (care nu puteau topi în cuptoarele lor bucăţi aşa mari ca ale Geţilor), etc. / în vechiul Egipt, magnetul era“metalul lui Horus”. În 2003, Basarabeanul Andrei Vartic a scris: “Megieşul este proprietarul testamentar al pământului pe care locuieşte în baza vechii legi a strămoşilor. Termenul face trimitere la zeiţa pământului Geia, o mamă primordială omologată din cele mai vechi timpuri cu Glia. Megieşul este termenul cel mai important care denumeşte pe locuitorul liber, sedentar, păstor şi agricultor, al satului medieval românesc şi este cea mai fundamentală mărturie a existenţei vechiului drept valah. Termenul românesc ’megieş’ este format din radicalul ’megie’ şi sufixul ’eş / ş’; ’Megie’ la rândul său e o structură din două componente - Me şi Gie sau Me şi Gia. Or, la vechile popoare balcanice şi carpato-dunărene, Ge, Geia, Gaia, Glia era ’personificarea feminină a Pământului, una dintre divinităţile primordiale’ (Victor Kernbach, Dicţionar de mitologie generală). Sintagma ’Me Gie’ transformă prefixul termenului ’megieş’ în prenume, în ’al meu’, ’me gie’ însemnând ’glia mea’, ’pământul meu’, care, cu certitudine, desemnează o lege încă şi mai veche a sedentarilor carpato-dunăreni legaţi sacral de glia lor - Geia mea, Zeiţa mea principală. Urmele viguroase ale acestei zeiţe primordiale s-au păstrat în tot arealul balcano-dunărean şi carpato-nistrean, la români ele devenind arhetipuri sedentare de bază. Sentimentul primordial, sedentar, casnic al apărării ’gliei mele’, lăsat moşilor şi strămoşilor de zeiţa primordială Ge, adică legea ’pământului meu’, omologată cu dreptul valah / ’Jus Valachum’, nu este cunoscut popoarelor nomade. Popoarele nomade nu-şi însemnau cu zel religios hotarele în baza legilor strămoşeşti ale pământului. Or, tocmai popoarelor nomade le convenea să aibă în preajmă sau încorporate în teritoriile controlate de ei popoare sedentare - asemeni românilor / valahilor - care trăiau după legea veche a megiei strămoşeşti, a ’gliei mele’, a ’pământului meu’ şi care, apărând cu străşnicie ’glia lor’, apărau şi zonele pe care le controlau politic nomazii. Unirea sfaturilor de megieşi în baza vechii legi a pământului - ’Me Gie’ / ’Glia mea’ - a dus la formarea ţărilor române. Gardurile moşiilor (în vechimea matriarhală, probabil, numite ’megii’, moşii patriarhali reprezentând mai repede urma asimilării indo-europenilor de către culturile matriarhale), clar desemnate cu drumuri stabile şi porţi impunătoare, plugurile agricultorilor, inventarul agricol şi cel casnic, în special masa şi scaunele, casa cu fundament şi focul din vatra construită temeinic, sunt de origine sedentară foarte veche şi pot fi urmărite arheologic pînă la limitele culturii neolitice timpurii (ca şi ornamentele geometrice ale românilor). Dispariţia calului la popoarele neolitice carpato-dunărene şi balcanice, ca cel mai vrednic animal de străbatere a distanţelor mari în timpurile vechi şi zeificarea bourului, a unui veritabil animal agricol şi casnic, este cel mai indubitabil semn că acele comunităţi neolitice erau sedentare şi trăiau după legea sedentară a ’gliei mele’, însemnată şi cu stâlpi (beţe, ’beth’-uri), cu pietre încrustate şi cu garduri (ca la mărgineni) dar şi cu troiene gigantice de pământ. Nu exista nici o raţiune la popoarele nomade să-şi însemne hotarele cu ’troiene’. Nu exista nici o raţiune la aceleaşi popoare să-şi însemne hotarele cu ’brazde’ (ca ’brazda lui Novac’) trase de pluguri cu 9 boi. Tocmai faptul că au trăit ’cuminţi’, fără a ameninţa hotarele altora, în baza vechii legi a pământului, le-a dat posibilitate românilor să se menţină pe vechile lor moşii, transmise pentru folosinţă veşnică de moşii şi strămoşii lor”. (E de observat că în aceeaşi logică lingvistică se mulează şi cuvinte ca “Măgură” - pentru movila mare izolată - sau “Maghiar”).
De-a lungul vremurilor şi în diverse locaţii din spaţiul Gherga, divinitatea iniţial decriptată în Epoca Pietrei - de exemplu în Banat între mileniile VII î.C. şi V î.C - de la Ker-ga de către Pelasgi până la Ki-ri-ke / Kirkae (prin armonizarea dedusă a semnelor cu sunetele), a cunoscut denumiri, derivări şi obiceiuri mai mult sau mai puţin legate de ea, după cum au observat savanţii, între care şi arheologul Turc Osman Doganay în 2007, ca de exemplu apariţiile notate în scris, pe măsura răspândirii sale, alfabetic: Artemis / denumirea Anatoliană, mileniul I î.C., Aşera, Hebat / în Canaan, mileniul II î.C., Circe, Cybebe, Cybele, Sibila / la Romani, mileniul I î.C., Diana / denumirea Romană a lui Artemis, Gaia, Gheia/ la Greci, mileniul I î.C. (Gaea în Greacă = Terra în Latină), Gayatri la Indieni, mileniul IV î.C., Gherghiţia / la Cariani, mileniul I î.C., Hathor, Isis, Maat / la Egipteni, mileniul III î.C., Hecate, Hekabe / la Troiani şi Traci, mileniul II î.C., Ida / în N Indiei, mileniul VII î.C. şi Anatolia, mileniul III î.C. (Il la Finezi şi Ilu la Basci), Iştar / la Babilonieni, mileniul III î.C., Kirke / la Eleni, mileniul II î.C., Kubaba / la Sumerieni, mileniul III î.C., Lilith / la Evrei, mileniul II î.C., etc. (Marea Zeiţă a fost onorată de foarte mulţi oameni pentru foarte mult timp, din motive care ţin de natura umană), uneori cu suprapuneri, confuzii ori despărţiri ale rolurilor, ca de exemplu la Egipteni între Hathor şi Isis, la Eleni între Gheia şi Rhea, ş.a. / de exemplu, studiile arhivarei Americane Alyssa Hagen fiind evidente; metamorfozele sale pot fi grupate ca reflectând aceleaşi caracteristici generale - Gherga constant apărând printre primii ei susţinători - semnificaţiile cultice fiind specifice populaţiilor respective. E de observat că în compunerea numelui Gherga, similar cum construcţia Ki-Ri / K-R a devenit Ker, comprimarea pentru urmaşi a numelor părinţilor a fost că lângă Cer / Ker s-a alăturat forma simplă pentru Pământ / Ga, adică prefixul de la Gaea - Gayatri la vechii Indieni, Gaia la vechii Greci - şi nu diminutivul Marii Mame Pământ Il / Ida (nuanţa derivată în mileniul VII î.C.); urmaşii au evidenţiat astfel, prin comprimare, fuziunea numelor părinţilor, în modul cel mai popular, consolidat până astăzi ca Gherga. Geneza neamului Gherga şi geneza numelui Gherga s-au împletit strâns în aceiaşi timpi istorici şi în aceleaşi spaţii geografice, din punct de vedere religios începând sacru şi continuând profan. În 2005, cercetătoarea Olimpia Prună a scris: “La toate popoarele, Pământul şi Cerul au fost cei cărora li s-au dedicat vârfurile cele mai semeţe, unde pământul este cel mai aproape de cer, unde în jurul altarelor se desfăşurau misterele, sfaturile obşteşti, târgurile, festivităţile şi ceremoniile religioase cele mai mari. Pe toate spaţiile unde au vieţuit Pelasgii este prezentă din vremuri Ciclopice, columna. De la coloana nelipsită de pe Muntele Sacru până la piramidele înălţate spre văzduh, aceasta păstrează caracterul religios unde ’stâlpul legendar al cerului’ are totdeauna alături un profil uman, întâlnit cu prioritate în Munţii Carpaţi ai Daciei Hiperboree. Hesiod aminteşte altarele sfinte ale vechilor timpuri Pelasge decorate cu scaune de piatră, portice şi înconjurate cu blocuri enorme de piatră. Acele altare situate pe vârfurile munţilor au fost agorele primitive şi uriaşe din ţara cea sfântă a religiei Pelasge de la Istru / Dunăre. Pământul a fost întotdeauna vatra comună şi stabilă a universului uman; acesta este altar şi tron zeităţilor, începând cu Gaea, divinitate majoră care a transmis în calitate de Mamă Glie - mamă a naturii şi a morţii - principiul fecundităţii vieţii, ciclicităţii naturii şi regenerării acesteia. Orice templu era de fapt o locuinţă ce avea în centru vatra unde ardea focul sacru pe care se cocea pâinea obţinută prin sfărâmarea boabelor, lângă care oamenii se adăposteau la căldură şi lumină, îşi confecţionau vasele, îmbrăcămintea, toate cele necesare traiului. Altarul a fost vatra de socializare ce a impus norme de convieţuire concentrate în religia născocită de femeile Gete, susţinea Strabon. Cultul Zeiţei Gaea - deţinătoarea merelor de aur din grădina sacră - a fost răspândit de veritabili apostoli feminini (profete, preotese), pe meleaguri unde aceasta a devenit Bendis, Dakia, Demetra, Iana, Latona, Romula, Vesta, ş.a; între ele s-a evidenţiat Sibila Eritreia (adică roşcată), care a cultivat cultul Mamei Mari în sanctuarele Pelasge Mediterane, în Balcani, Libia, Egipt, Palestina, Siria. ’Femeia străină cu cartea în mână’ a devenit o importantă misionară şi în Imperiul Roman. De la începuturi şi până acum, mai ales mamele sfinte ale fiecărui cămin au umplut mereu locul Marii Zeiţe cu cel al bătrânei, babei. În ’Ţara Soarelui’ - spaţiul Românesc - s-a format şi a existat cea mai veche societate matriarhală atestată, cel mai vechi regat feminin condus de Marea Preoteasă: regina - reprezentanta soarelui pe pământ - a celei mai vechi societăţi teocratice, paşnică şi creatoare; aici s-a născut scrierea, legată de cultul dezvoltat al divinităţii feminine, cel mai vechi cod de legi şi cel mai vechi folclor. Kogaionul era consiliul preoteselor care o slujeau pe Gaea, discipolele răspândindu-i cultul în toate colţurile lumii Pelasge; deşi îşi avea sălaşurile la început pe înălţimi, Kogaionul nu era un munte în sens geografic (în fiecare casă, Kogaionul a fost păstrat de femei într-un altar al credinţei orientat mereu spre soare-răsare), fiind sensul celei mai înalte forme de organizare a ansamblului de practici religioase ale Marii Zeiţe: el a fost sfatul slujitoarelor cultului Gaiei, ce a fost preluat de iniţiaţii bărbaţi, conturat şi întărit ca ’sfatul înţelepţilor’. Kogaionul a urcat pe munţii mari, unde oamenii se închinau divinităţii, unde sacerdoţii îi sfătuiau pe conducători în momentele cruciale ale existenţei, locul iniţierii în tainele religiei şi moralei; el a evoluat de la vatra focului sacru la altarul Marii Zeiţe, unde se afla nelipsita coloană: simbolul contopirii Cerului cu Pământul”. Prin verticalitatea sa, coloana / columna simboliza ascensiunea, legătura dintre Cer şi Glie / Pământ, depăşirea condiţiei terestre; ea împrumuta simbolismul şamanic al arborelui vieţii şi al axei lumii. Încadrate în porţi sau aşezate la hotare, coloanele marcau “limita”: trecerea de la o lume la alta, graniţele lumii cosmicizate; izomorfă coloanei vertebrale a omului - în plan spiritual - coloana marca etapa afirmării de sine a personalităţii, punând în evidenţă tăria de caracter şi sacrificiul de sine, fiind un simbol al virilităţii masculine: ca întruchipare a forţei zeilor şi eroilor, era simbolul victoriei. Incantarea Kirke / Circe a fost până în Evul Mediu / de pildă, Giordano Bruno (filozof Italian ars pe rug de Inchiziţie, care afirma că materia e spirit şi spiritul e materie), i-a dedicat prima sa lucrare, în 1582; memoria ancestrală a primei divinităţi a rămas activă până în prezent - prin cei care i-au purtat numele şi au venerat-o de-a lungul timpului - Ghergane dispărând, ci existând şi actual / remarcat din cel mai mare trecut.

Articol preluat de pe site-ul http://origineagherga.blogspot.com cu acordul autorului Eugen Gherga .
Intreaga lucrare "Originea Gherga" poate fi descarcată in format digital de aici:
Originea Gherga
descărcare completă
- sub formă de carte -
(PDF, 614 pagini, 153 MB)
.eu
.ro
.org